Sabina FATI
Liberalii, regionalismul și competiția pentru Ardeal
 
Problema regiunilor și a regionalizării pare a fi doar preocuparea locuitorilor și a elitei din Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania, pe care cei de dincolo de Carpați îi numesc, adesea, generic ardeleni. Indiferent de culoare, preocupări sau interese, politicienii nu pot face abstracție de această zonă a României. Fiecare partid încearcă, cu retorici mai mult sau mai puțin eficiente, dar mereu diferite de cele folosite în alte regiuni, să cîștige electoratul de aici apăsînd, nu fără voie, pe pedala specificității acestei regiuni. Pînă acum, însă, nici un partid nu a venit cu un program clar prin care să le demonstreze ardelenilor, fie ei maghiari, sîrbi, sași, români etc., cum pot să-și (re)descopere potențialul, cum pot trăi mai bine gospodărindu-se fără avizele Bucureștiului, care ar fi modalitatea prin care ar putea lua deciziile de care au nevoie în mod eficient și rapid, dar mai ales cum ar putea face toate aceste lucruri, demonstrînd că sînt loiali statului român, care se ocupă de siguranța lor. Transformarea statului centralizat într-unul regional ar putea răspunde acestor necesități puse pe tapet, de mai multe ori în ultimul deceniu, de elita transilvăneană. Modelul a fost verificat și funcționează cu rezultate incomparabil mai bune decît sistemul centralizat (vezi și R. D. Putnam, Cum funcționează Democrația?, Polirom, 2001, sau numărul din februarie 2002 al revistei Provincia pentru o imagine completă a transformărilor care au avut loc în Italia după regionalizare).

Deși guvernul Ciorbea a adoptat în 1997 Carta Verde privind politica de dezvoltare regională în România, unde au fost delimitate opt regiuni, definite din punct de vedere administrativ și economic, proiectul care încerca să traseze principiile (economice) ale dezvoltării regionale a fost, practic, abandonat, chiar dacă formal funcționează o agenție de profil la nivel național. Discuția oficială despre regionalism se oprește aici, iar puterea de la București nu are, și nu a avut nici în perioada regimului Constantinescu, vreun interes să delege din prerogativele sale regiunilor. Cercurile de interese politice și economice aflate la Centru păstrează și propagă filosofia centralismului, de pe urma căreia profită mai apoi clientela politică a partidului aflat la guvernare. Afacerile profitabile, indiferent unde sînt făcute, au succes, mai ales atunci cînd primesc undă verde dinspre București sau cînd investitorii vin la fața locului cu recomandare de la magnații politici ai centrului. Legea adoptată privind administrația publică locală oferă o serie de avantaje comunității locale, dar, pe de o parte, acestea nu sînt suficiente, iar, pe de altă parte, sistemul de pîrghii care funcționează între local și central este dezechilibrat, încurajînd corupția și ingerința puterii politice în treburile administrative și juridice locale.

Propunerile celor doi liberali, Viorel Coifan și Ioan Păun Otiman, referitoare la „descentralizarea administrativă prin dezvoltarea regională a României” ar putea aduce o oarecare popularitate dincoace de Carpați, Partidului Național Liberal, aflat oarecum în derivă după alegerile generale din 2000. Proiectul liberalilor bănățeni prevede amendarea mai multor articole din Constituție (este vorba despre cele referitoare la împărțirea administrativ-teritorială) și subliniază că regiunile „trebuie să aibă o administrație publică autonomă și un consiliu regional ales prin vot secret, direct și universal’. Noutatea propunerii celor doi liberali este această descentralizare politică la care se referă indirect, descentralizare care mai apoi ar putea avea mari beneficii economice. Acest proiect a fost aprobat de Biroul Permanent al PNL, după cum a declarat deputatul Viorel Coifan.

Dacă într-adevăr proiectul va avea girul partidului, urmează să vedem în ce măsură liderii liberali vor lucra pentru punerea lui în practică, fiindcă nu demult (17 decembrie 2001), la întîlnirea filialelor PNL din Transilvania, Valeriu Stoica argumenta răspicat c㠄nu este nevoie de modificarea structurii administrative a țării, ci de o descentralizare privind aspectele de ordin financiar”. În orice caz, diferențele de opinii între reprezentanții politici ardeleni și ceilalți politicieni încep să fie tot mai vizibile, nu doar în rîndurile PNL, ci și în cele ale partidului de guvernămînt. Fenomenul nu are neapărat legătură cu tradiția interbelic㠄regionalist㔠a elitei transilvănene sau mai departe cu mișcările „autonomiste” dinaintea anului 1918, deși nostalgiile (sau chiar frustrările) ardelenilor aduc mereu în discuție civilizația, cultura politică și civică, tradițiile defunctului imperiu, pe care le-ar vrea recuperate într-o formulă modernă. Chiar deputatul PSD Liviu Maior scria în decembrie 2001 c㠄Transilvania are un alt nivel de dezvoltare și de mentalitate decît celelalte regiuni istorice ale României. Cauzele se regăsesc în trecutul ei istoric. Ea introduce o componentă regională în politica partidelor din România. Ea se poate constitui într-o probă de foc, care să testeze capacitatea și disponibilitatea Partidului Social Democrat de a formula o strategie de politică regională și de a găsi modalități de aplicare a ei”. Șeful PSD, premierul Năstase are însă o altă părere și, după cum încerca să argumenteze, tot în decembrie 2001, „această formul㠖 a statului regional – nu există. Toată dezbaterea e o falsă problemă pentru a ne abate de la ceea ce avem de îndeplinit. Din 1918 știm cine finanțează astfel de acțiuni”.

Descentralizarea pe diverse niveluri, subsidiaritatea, regionalismul sînt deziderate care apar nu cu obstinație, dar cu perseverență în discuțiile și scrieririle din Ardeal. Elitele din celelalte regiuni istorice nu par interesate de aceste subiecte, cazul Simirad este izolat, Partidul Moldovenilor, eșuat în masa partidului de guvernămînt, pare un exemplu tipic de compromitere a mișcărilor regionale, iar platformele și strategiile pentru Moldova, elaborate de mai toate partidele importante în campaniile electorale sînt doar exerciții și alibiuri pentru așa numitele „programe pentru Transilvania”, prin care liderii de diverse culori politice încearcă, la concurență cu Vadim Tudor, să cucerească electoratul ardelean, despre care ei cred că ar fi mai naționalist.

Preocupările intelectualilor din Transilvania (români, maghiari, sași etc.) pentru regionalizare sînt susținute de comunitățile minorităților și explicate nu doar din perspectivă economică, ci și ca o formulă care să elimine teoriile secesioniste vînturate de anumiți diversioniști puși anume să compromită principiile subsidiarității, regionalismului, devoluției.

Demersul celor doi liberali veniți din partea de vest a țării, chiar dacă va fi asumat de PNL, pare greu de pus în practică și destul de necredibil, dacă ne amintim ultimele luări de poziție ale PNL față de problemele minorității. Alunecările ușoare spre naționalism ale PNL aduc aminte de discursurile mai vechi ale lui Teodor Meleșcanu, acum prim-vicepreședintele partidului, care, în timpul campaniei din 1996, făcea propagandă prin Ardeal cu harta lui Huntington în brațe, arătîndu-le transilvănenilor că li se pregătește ceva, c㠄forțe obscure” vor să rupă Ardealul de patria-mamă. Dar poate reașezările care se vor face în interiorul PNL, înainte de alegerile din 2004, și contextul internațional tot mai favorabil „regionalismului” va modifica mesajul electoral și programul acestui partid, care încearcă să se redefinească.

Votanții transilvăneni sînt tot mai interesți de problemele regiunii lor și din ce în ce mai puțin speriați de „pericolul maghiar”. Citirea atentă a sondajelor (de pildă peste 60% dintre românii ardeleni cred că sînt defavorizați de guvernanți, aproape 45% sînt de părere că ungurii sînt mai gospodari decît românii și peste 75% dintre ardeleni cred că sînt cei mai gospodari dintre români) le-ar putea arăta liderilor de partide ce să facă pentru a cîștiga electoratul ardelean și cît de ineficientă a devenit retorica naționalistă pe care mulți dintre ei și-o dispută, deocamdată, cu Vadim Tudor.

Partidul care va reuși să le explice ardelenilor, indiferent de apartenența lor etnică, beneficiile regionalismului, felul în care se poate ajunge la rezultate concrete și timpul în care se poate face acest lucru are șanse să cîștige voturile lor. Pentru a fi credibile, însă, discursurile electorale ar trebui garnisite cu programe bine puse la punct, cu date exacte prin care să se poată demonstra viabilitatea lor astfel încît oamenii să fie convinși că de la un punct încolo vor putea trăi nu numai în liniște, ci și mai bine.

Ieșirea din competiția naționalistă care se dă în spațiul electoratului ardelean ar putea fi un semnal important al intrării României în normalitate.

SABINA FATI s-a născut în 1965, la Petroșani, județul Hunedoara. Este corespondent al Radio Europa Liberă, ziarist, analist politic. Secretul informațiilor este secretul puterii, în Victor Bârsan, De la postcomunism la pre-tarnziție (culegere de studii), București, 1997.


2002.04.28.

articolul în format *.pdf