ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
 
1
E ceva bun, cel puțin din punctul meu de vedere, în faptul că scrierea acestei ultime însemnări a mele s-a tot amînat, ca să zic așa, pînă la termenul-limită: am avut timp să uit cîteva lucruri. Firește, n-aș putea înșira toate cele pe care le-am uitat, dar în primul rînd, nu-i așa, campionatul mondial de fotbal. De ce e avantajoasă această miraculoasă însușire a memoriei de a se înfățișa uneori ca propriul contrariu, aidoma diavolulului care ia chip de înger? Păi, în cazul meu, din cauză că mă pot concentra și asupra altor lucruri, asupra propriilor gînduri și a Provinciei și a Bucureștilor, de exemplu – asupra celor dintîi excluzînd din mine lumea exterioară, iar asupra celor din urmă îngrădind, delimitînd o porțiune cu contur incert a acestora. De altfel, recunosc, sînt supărat pe mine pentru că am uitat atît de repede acel ceremonial fotbalistic marcat de exotismele unui globalism aiuritor prin postmodernismele sale. Ni se întîmplă așa cu diverse lucruri: de îndată ce le expiră concretețea, nemijlocirea, durata, capătă o ciudată densitate spațio-temporalo-semantică, însemnătatea lor se deplasează înspre abstract, iar ele se strecoară într-un cotlon al creierului, par a se pierde. Uitarea zădărnicește timpul, îl pune sub semnul risipei, de parcă în locul acelui anume lucru uitat am fi putut face și ceva mai bun – și astfel, încetul cu încetul, pe măsură ce pe toate le uităm și uităm de toate ca de florile mărului, devine inutilă toată viața noastră petrecută. Și fotbalul ăsta destul de important și de interesant privit vreme de-o lună încheiată îmi apare de parcă toate s-ar însuma, toți jucătorii într-un jucător, toți arbitrii într-un arbitru, cîte-o singură figură abstractă, fără chip – și toate golurile într-un singur Gol.

2
Am uitat, așadar, Mondialul. Dar uitarea asta îmi aduce aminte de ceva ce, de fapt, nu mi-a mai ieșit din minte din clipa primei întîlniri (chit că nici nu știu cînd a avut ea loc). El Aleph. Fiece rînd al textului lui Jorge Luis Borges s-a înscris în mine cu acuitatea unui peisaj conturat pentru eternitate de fulger. Ceea ce, firește, nu înseamnă că aș ști pe de rost fiece rînd, nu e același lucru. Cine învață ceva pe de rost „încremenește” cumva textul. În schimb, adevărata lectură e, de fapt întotdeauna o recitire, ca și cum ai mîngîia pielea catifelată a unei femei delicate – așa te apropii de text. Pe măsură ce recitim ceva (nu mă refer, evident, la regulile de utilizare, articolele de legi, statute și alte asemenea, ce-ar mai fi dacă astea ar avea diverse semnificații în funcție de persoana lectorului sau a momentului lecturii), acel ceva devine de fiecare dată un alt ceva. Nu poți intra de două ori în același text – și atunci, atunci poate că nici pe aceeași stradă și nici în aceeași locuință. Căci din anumite (numeroase) puncte de vedere și locuința, și strada, și orașul, și lumea sînt texte, cu ușurință, cu greu sau deloc descifrabile.

3
Așa stau lucrurile în ceea ce mă privește cu acel Aleph al lui Jorge Luis Borges. Deși cunosc fiece rînd al povestirii, ori de cîte ori o recitesc devine mai bogată cu o semnificație, cu o asociere, cu o nuanță sau cu un tunet, cu o oglindă sau cu o tristețe. Și în faptul că-mi vin acuma toate acestea în minte, un rol de primă mărime joacă excepționala analiză pe care Matei Călinescu o face acestei scieri perfecte. Eseul (tradus din engleză), care a apărut în numărul de primăvară-vară al ediției romînești al revistei Lettre International, e, de fapt, prima parte a unei cărți dedicate artei recitirii – va apărea curînd și în românește. Recitirea, lectura repetată are, știu, desigur, o vastă literatură, autori dintre cei mai diferiți au făcut diverse considerații în acest sens (de pildă, Italo Calvino), Borges însuși are cîteva însemnări risipite prin scrierile sale arborescente. Însă acest Recitind „El Aleph” de Borges al lui Matei Călinescu comite în fermecătoarea înlănțuire ideatică o, ca să-i zicem așa, bravadă borgesiană: realizează o asemenea corespondență între recitirea (lectorială) și narația (auctorială) încît cele două devin una, congruența lor devine, ca să folosim un termen actual, interactivă. El Aleph – exegeții lui Borges și-au dat repede seama – e una din scrierile cabalistice ale lui Borges, iar forța sa artistică și structura sa relațională îl transformă și pe cititor în „cabalist”. Călinescu demonstrează, de pildă, extrem de interesant și veridic că povestirea lui Borges e o pastișă a Purgatoriului lui Dante, un fel de reluare parodică, lucru la care trimit o serie întreagă de elemente epice și, mai ales, nume. Autorul româno-american pune în lumină, desigur, și o serie de alte paralelisme. Alpeh însuși (Începutul, nu-i așa) e în povestire un întreg Univers, dar încă și mai mult (la prima vedere!) un fel de biluț㠖 să îndepărtăm rapid gîndul banal și de joasă altitudine că și mingea de fotbal e sferică. Nu, Aleph-ul nu e decît o sferă de vreo „doi-trei centimetri”, pe care eroul povestirii, un anume „Borges” o zărește în subsolul locuinței prietenului său și, ceea ce e cel mai important, „în ea se afla întregul spațiu cosmic”. Borges, scriitorul, Borges, personajul principal al textului, vede în această mică sferă totul deodată, un număr infinit de lucruri simultan, dintr-un număr infinit de puncte ale universului.

4
Matei Călinescu insistă cu mare sensibilitate la partea în care Borges scrie deodată: „am văzut chipul meu (...) am văzut chipul tău” – și aici rațiunea e pătrunsă de tremur, căci dacă primul chip e firește al naratorului, adică (dublu) al lui Borges, atunci cel de-al doilea e al cititorului însuși, care aici e interpelat pentru prima dată și doar aici e interpelat. Autorul îl vede (și) pe lector, căci în Aleph se cuprinde totul. Și scriitorul, și cititorul.

5
Călăuzit fiind pînă la acest punct al recitirii lui Borges, fie-mi îngăduită o mic㠖 prea profană poate – interpretare. O posibilitate la care nici măcar eminentul Matei Călinescu nu s-a gîndit. Borges a zărit Aleph-ul în 1941. La momentul acela, modelul Big Bang al nașterii universului nu era încă, firește, cunoscut. Azi deja „știm” că Universul a luat naștere în urma unei explozii primordiale, ei da, dintr-o asemenea biluță gen Aleph, un ou primordial sau naiba știe ce, iar după ultimele ipoteze cosmologice iau naștere și „actualmente” lumi în metaunivers din asemenea concentrate. Iată, așadar, o genială intuiție beletristică a esenței universale!

6
Există în natură asemenea elemente: fulgerele globulare, ale căror ”conținut” tot nu a fost încă elucidat. Iar acum trebuie să spun că fulger globular am văzut și eu. Pe vremea aceea locuiam la etaj, într-o gasonieră. Într-o zi de primăvară, am vrut să îndepărtez rumoarea capitalei din odaie și încă înainte e fi apucat să închid fereastra am zărit, la înălțimea capului, la depărtare de un braț sfera cenușiu-liliachie. Balon de săpun nu putea fi căci nu era translucidă, dimpotrivă, avea un luciu metalic. S-a îndepărtat încet-încet. N-am văzut nimic în interior. Dar știu că acesta a fost Aleph-ul meu, un Aleph abia întrezărit, Aleph-ul meu de fapt ratat.

7
Mă întreb acum melancolic, în canicula ce cotropește capitala, dacă nu cumva așa a fost și este pentru mine și Bucureștiul, orașul vieții mele, la care, înainte de a-l fi cunoscut, nu m-am gîndit niciodată și în care n-am simțit niciodată nevoia să ajung și de care n-am putut să mă rup? În cele de mai sus, trebuie să știi, a fost vorba tot timpul de București, și atunci cînd am scris despre prima amintire, și atunci cînd am scris despre uitare, și cînd am scris despre lectură (despre prima întîlnire), și atunci cînd am scris despre recitire (despre cufundarea în identitatea schimbătoare). Oare nu Bucureștiul a reprezentat pentru mine acel Aleph, în care pe toate le-am văzut, metropola strălucitoare și bezna abisală, centrul și provincia, chipul meu și chipul tău? Oare nu aici a început, de fapt, viața mea și nu cumva aici va lua sfîrșit (de pildă într-un cutremur, aidoma celui de acum un sfert de veac, care va reașeza lucrurile la locul lor), pentru a pune capăt, în cele din urmă, veșnicei mele recitiri? Și mă pot oare amăgi cu aceea (un rămas-bun e unul din lucrurile cele mai absurde și inutile din lume) că atunci cînd mă citești pe mine poți avea senzația că mă recitești?

Fii senin, iartă-mi păcatele și citește (iar și iar) autori cît mai buni, texte, ținuturi, lumi, cititorule!

ÁGOSTON HUGÓ s-a născut în 1944 la Mediaș, jud. Sibiu. Este colaborator la cotidianul Krónika din Cluj și la revista A Hét din București. Bukaresti élet, képek (Portretele vieții bucureștene, eseuri), Oradea, 2000.


Traducerea: Paul DRUMARU
2002.06.21.

articolul în format *.pdf