VÉGEL László
Regiuni multiculturale: o datorie a secolului 20
Perspective 
1. Antecedente
Cunoscutul scriitor austriac Hemito von Doderer are un roman mai puțin cunoscut: Cascada Slunji, în care strălucește în toată splendoarea ei panorama multiculturală a Europei Centrale și a Balcanilor. Acțiunea romanului începe la sfîrșitul secolului 19, de fapt, în Viena, orașul pe care cu patruzeci-cincizeci de ani mai tîrziu Hitler avea să-l numeasc㠄orașul păcătos”. Dacă citim romanul scriitorului austriac, ne dăm seama că putem vorbi nu numai despre un „oraș păcătos”, ci și despre „regiune păcătoasă”, „regiuni păcătoase”. Locul de desfășurare a acțiunii romanului cuprinde, de fapt, întreaga regiune: Viena, Budapesta, Zagreb, Belgrad, București, ca să amintesc doar orașele mai mari în care eroii romanului de diferite naționalități se simt ca acasă, înțelegînd diferențele și bucurîndu-se de asemănările dintre ei.

Acesta a fost Gründerzeitul regiunii, epoca în care s-au pus bazele capitalismului. Eroii romanului, comercianți, proprietari de fabrici, bancheri, proprietari de hoteluri, avocați, lucrează la un proiect mare, comun: constituirea societății burgheze. Nimeni nu ar crede că în scurt timp statul național avea să asuprească lumea burgheză, cu atît mai puțin cu cît ideea statului național – conform strălucitei demonstrații a lui Ernest Gellner – s-a născut, de fapt, din pîntecul lumii burgheze, deci existau șanse ca cele două să nu fie opuse.

Însă, în această regiune, primul război mondial a bulversat tocmai acest echilibru sensibil, care încă nici nu exista de-a binelea, între burghezie și stat. Clasa burgheză s-a dovedit a fi mai puțin puternică decît statul, iar formarea burgheziei, respectiv naționalismul burghez a fost învins de naționalismul statal dezvoltat din naționalismul de orînduire. De fapt, pacea de la Versailles este cea care a înclinat definitiv balanța în favoarea statului național. Aș putea spune chiar că a întrerupt dezvoltarea organică a regiunii care, evident, nu era ideală, dar măcar încerca să găsească răspunsuri pertinente la propriile întrebări. Pacea de la Versailles, însă, a încercat să soluționeze pacea Europei estice după modelul vestic, înființînd, în numele autodeterminării popoarelor, state naționale durabile. Dar acest concept – acceptabil în principiu – a devenit absurd, fiindcă s-a dovedit imposibil de realizat. Planul wilsonian, pus în practică inconsecvent, s-a întors pe dos, tocmai deoarece nu a răspuns problemelor de echitabilitate prin instituțiile înrădăcinate în tradițiile regiunii. Astfel, s-a putut întîmpla ca în numele autodeterminării naționale, un sfert din totalul de109 milioane de locuitori ai regiunii, adică 25-26 de milioane de suflete au ajuns în ipostaza de minoritate. Din acestea, numărul germanilor a atins șase milioane numai în Europa Centrală și regiunea balcanică (8-9 milioane în întreaga Europă), se putea calcula cu o minoritate ucraineană de 5,2 milioane, numărul evreilor era de 4,5 milioane, cel al maghiarilor de 3 milioane, ca să amintim doar populațiile cele mai numeroase. După Versailles, 44 la sută dintre albanezi, 30 la sută dintre maghiari, 25 la sută dintre sloveni, 25 la sută dintre bieloruși, respectiv cîte 11,5 la sută dintre germani și slovaci au rămas în afara țării-mamă. Nu întîmplător a remarcat Wilson după încheierea tratatului de la Versailles c㠄nimic nu poate produce pericole mai mari pentru pacea mondială decît tratamentul care poate fi aplicat în anumite circumstanțe față de minorități.”

Teama de acest pericol poate naște anxietate și azi, după aproape o sută de ani, căci, de fapt, el nu a dispărut: cu ocazia dislocărilor și purificărilor etnice din timpul celui de-al doilea război mondial și de după încheierea păcii, aproape douăzeci de milioane de suflete au fost nevoite să-și părăsească meleagurile natale. Unele epiloguri tardive ale acestora au fost, printre altele, acțiunile de purificare etnică desfășurate în trecutul apropiat în Balcani.

2. Așteptări
Schimbările declanșate în Europa centrală și de est în 1989 au adus la lumina zilei și aceste evenimente ale secolului 20. Întrebarea este: dacă nu putem întoarce cursul istoriei, nu am putea măcar să continuăm altfel? Unde sînt acele valori de încredere pe care ne-am putea sprijini? Oare nu acum este cel mai potrivit moment pentru a regîndi trecutul, pentru a-l reevalua, dar fără a-l reorganiza în vreun fel?

Țările postcomuniste care sînt cele mai afectate de această problemă, în cursul tranziției au dat, de fapt, examen de corigență din secolul 20. Întrebarea este: cum să remedieze ceea ce au stricat? Măsura și adîncimea transformărilor de pînă acum sînt remarcabile. Transformările privind relațiile de proprietate au fost deosebit de rapide și nesîngeroase, ceea ce nu este numai dătător de speranțe, ci chiar demn de admirație în această regiune. Examenul de corigență din secolul 20 se anunță de succes, chiar dacă nu avem – și nu putem avea – încă o imagine clară asupra efectelor sociale ale schimbării de regim, asupra efectului de bumerang al tradițiilor. Dinamica tranziției diferă de la o țară la alta. În unele locuri, procesul de-abia a început, pe cînd în altele s-a încheiat deja. Totul depinde de efectul de bumerang al tradițiilor, de cum este acesta și cum revine. Noua elită politică ajunsă la putere poate modifica acest lucru în mod considerabil, dar niciodată nu îl poate schimba complet. Și chiar dacă dinamica tranziției diferă, scopul este comun: aderarea la Uniunea Europeană. Strategia de aderare s-a formulat cu cel mai mare succes acolo unde democrațiile occidentale au putut oferi un fel de model.

Însă în domeniul relațiilor interetnice, ele sînt incapabile să servească drept model. Întrebarea este, deci: avem nevoie de tranziție în acest domeniu? Dacă da, pe baza căror modele vom formula principiile de bază? Fiindcă modelele lumii occidentale nu reprezintă mai mult decît ce au reprezentat în 1918, doar că sînt formulate la un nivel mai înalt, sînt mai cuprinzătoare și mai ferm înglobate în sistemele statelor de drept, în strategiile drepturilor omului. Acestea nu sînt capabile să aibă un efect calmant, cel mai bun exemplu în acest sens fiind situația dinaintea dezmembrării Iugoslaviei, în cursul căreia nu politica occidentală a dat faliment, ci filosofia politică. Devine tot mai evident faptul că tensiunile interetnice sînt în creștere în regiune, că drepturile minorităților naționale pot fi cu greu incluse în vocabularul noilor elite politice democratice care, chiar și în cel mai bun caz, armonizează doar cu liberalismul național din secolul trecut.

Această stare de fapt este în continuare înrăutățită de faptul că nici intelectualitatea din opoziție care realizează schimbările de regim din Europa centrală și de est și Balcani nu este pregătită să soluționeze problemele naționale. Făcînd referire la drepturile individuale și alte valori liberale care pot fi considerate clasice, ca opoziție față de colectivismul comunist, au evitat reevaluarea drepturilor colective în construirea democrației liberale. Iar acest fapt i-a făcut vulnerabili în fața naționalismului de dreapta și a extremismului naționalist. Este greu să dăm pronosticuri, dar putem presupune că mișcările și partidele vest-europene care demonstrează o ofensivă a rasismului și xenofobiei reprezintă o încurajare morală și politică pentru dreapta naționalistă central-est-europeană și balcanică, deși diferențele dintre acestea sînt foarte mari. Gradul de periculozitate al celor două nu este, însă, identic, deoarece în occident, extremiștii se lovesc de un sistem de instituții democratice bine dezvoltate, precum și de bunăstare, pe cînd în Est ele au în față un sistem instituțional recent creat și deocamdată labil, precum și o societate pauperizată. Astfel încît o deplasare mult mai redusă spre dreapta față de cea din Vest poate produce în Est tensiuni mult mai mari, situații conflictuale mult mai accentuate. Ar fi o mare greșeală dacă nu am lua în considerare acest fapt și am trăi cu falsul sentiment de siguranță că transformarea sistemului politic, proprietatea privată, victoria capitalismului în Europa centrală și de est a asigurat o dată pentru totdeauna încheierea cu succes a tranziției central-est-europene și balcanice începute în 1989. Deja au apărut unele semne îngrijorătoare. Deocamdată doar parțial, dar deja este perceptibil răspunsul populist dat la „revoluția de catifea” din 1989. Multe semne indică faptul că întărirea dreptei burgheze din occident va produce în Est nu întărirea dreptei burgheze, ci a dreptei populiste, ceea ce va avea repercusiuni asupra întregii Europe, asupra vieții economice și politice. Încă nu poate fi prevăzut ce amploare va lua în țările central-est-europene și balcanice, aflate în tranziție, valul de dreapta apărut în Occident.

În acele regiuni unde conflictele interetnice au degenerat în conflicte armate, lumea occidental㠖 și în primul rînd marile puteri – și-au propus ca scop construirea societăților multiculturale. Multiculturalismul a devenit, deci, model aproape obligatoriu doar atunci cînd sîngele curgea și armele sunau deja. Exemplul Bosniei și al regiunii Kosovo ilustrează acest fapt.

Întrebarea este: s-ar putea și altfel? Oare nu aceasta este valoarea prin care regiunea, Europa centrală și de est și Balcanii deopotrivă, revine la tradițiile ei dinainte de Versailles? Oare multiculturalismul este doar un concept vestic folosit la stingerea incendiilor sau este tradiția autentică a societăților central-est-europene și balcanice care a fost ignorată atît de filosofia politică liberală occidentală, cît și de programul de constituire a statelor naționale, de făurire a păcii de la Versailles?

3. Paradigma Voivodinei
Sociologii de astăzi atașează multiculturalismului diferite semne. Unii văd în el un etno-program conservativ care mai devreme sau mai tîrziu se va împotmoli, iar alții fac referire la originea sa liberală, la faptul că liberalismul nu este purtătorul de cuvînt doar al drepturilor și libertăților individuale: el dă o soluție echitabilă și pentru modul de exercitare a puterii, la felul în care trebuie îngrădită puterea majorității în așa fel încît să asigure drepturi neștirbite minorităților, ceea ce este o garanție a stăvilirii despotismului majoritar. În societățile informatice, în democrația modernă a maselor, de obicei există acest pericol, mai ales dacă sistemele instituționale ale societății sînt neformate. În societățile central-est-europene și balcanice acest fapt reprezintă o tentație enormă, deoarece în aceste state despotismul majoritar este, de regulă, organizat pe baze naționale.

Serbia oferă un exemplu uluitor în acest sens. Populismul a fost pe bază națională, la fel cum dictatura autoritară a lui Miloșevici s-a bazat pe mișcarea națională și, de fapt, prin aceasta și-a cîștigat larga legitimitate socială care i-a asigurat dominația, atîta timp cît această legitimare națională nu a fost contestată de o altă legitimare națională, la fel de puternică, însă ceva mai democratică.

Este incontestabil și faptul că acest principiu de stăpînire se bazează pe conflicte, pe conflictele dintre majoritate și minoritate: în ex-Iugoslavia, în Iugoslavia žabljakiană, respectiv în Serbia, despotismul majoritar s-a constituit pe bază națională. Dar nu putem pierde din vedere faptul că în Voivodina nu au existat conflicte interetnice relevante. În viața publică, în sferele controlate de stat, minoritățile au fost marginalizate, au fost împinse la marginea vieții sociale și economice, drepturile lor au fost reduse, însă puterea nu a reușit să provoace conflicte cu urmări grave în viața cotidiană. De ce? De ce tocmai viața de zi cu zi a rezistat ispitei discursului statal? Explicația, în opinia noastră, stă în faptul că în viața cotidiană au funcționat în continuare acele tradiții care nu au putut fi exprimate în marile discursuri politice, ele fiind oprimate de stat. În Voivodina au dăinuit urmele acelei tradiții multiculturale care s-au formulat în fosta Monarhie Austro-Ungară și care, deși deformate, au fost încorporate în sistemul politic totalitar. În unele privințe, Voivodina a remodelat chiar și sistemul comunist în spiritul propriei tradiții. Să nu uităm, bunăoară, că în acest imperiu transnațional erau zece limbi de circulație oficială și, în pofida opoziției considerabile din partea păturilor dominante, această practică s-a dovedit viabilă în viața de zi cu zi, în micile comunități locale. În ce măsură acest lucru s-a încetățenit în viața publică, o vom afla numai dacă într-adevăr se vor deschide arhivele istorice, care vor dezvălui regulile de joc care reglementau obligațiile publice ale contribuabililor. De exemplu, că în timpul Monarhiei, în Banat erau utilizate patru limbi – maghiara, germana, sîrba și germana – la același rang, după cum arată limba contractelor, a decretelor, ca și școlile, documentele. Același spirit multicultural domnea și în BaBaeka.

Această tradiție a asigurat o anume sensibilitate față de drepturile colective ale minorităților, față de autonomiile etnice. Aceste valori au început să fie formulate deja la începutul secolului 19, ele luînd forme juridice explicite, devenind parte a culturii sociale și, chiar cu prețul unor conflicte minore, au putut fi aplicate în practică. Recunoașterea la sfîrșitul secolului 19 a autonomiilor minoritare în această regiune a fost una dintre importantele realizări ale epocii. Este vorba de primii germeni ai multiculturalismului, care nu erau de loc conservativi. Conducerea orașului Novi Sad, de exemplu, era formată din 14 membri, șapte pravoslavi și șapte catolici, deci un număr par, și nu impar de membri. Acest fapt era prevăzut în statutul orașului, pentru ca nici unul dintre aceste grupuri să nu poată să decidă un vot împotriva voinței celuilalt, ci să fie nevoiți să ajungă la o înțelegere. În pofida acestui fapt, comunicarea nu s-a întrerupt, ei au putut lua atitudine împreună, Novi Sad cunoscînd cea mai mare dezvoltare economică, pe lîngă Budapesta, în partea maghiară a Monarhiei de la sfîrșitul secolului 19.

Dar principiul autonomiei etnice nu a fost un scop în sine, ci era în strînsă legătură cu principiul autonomiei teritoriale. În cursul istoriei, cînd un grup, cînd altul a avut o pondere mai mare, dar, în ultimă instanță, nici unul nu l-a exclus pe celălalt. Acest fapt a devenit vizibil mai ales după pacea de la Versailles, care impunea modelul statului național, cînd sistemul autonomiilor etnice nu mai era extins asupra întregului stat, ci numai asupra unei regiuni a acestuia. Aceasta a fost un compromis rațional cu concepția dominantă a statului național deoarece nu a dorit să limiteze dinafară suveranitatea statului național, ci să o frîneze dinăuntru. După 1918, în Voivodina, tocmai majoritatea a militat cel mai fervent pentru apărarea autonomiei Voivodinei, deoarece considera că, în regiunea în care trăiește și reprezintă majoritatea, aceasta este calea prin care poate păstra armonia interetnică. Același lucru s-a întîmplat și sub regimul comunist, adică autonomia nu a fost o creație a statului totalitarist, ci persistența dîrză a tradițiilor burgheze.

Acest fapt s-a văzut imediat în perioada întorsăturii populiste destructive din Serbia. În Voivodina era cea mai evidentă distanțarea față de putere, mai ales în punctele legate de regionalism. Aceasta este și explicația faptului că partidele regionale, de la bun început, au luat o atitudine fermă împotriva războiului și a politicii naționaliste, iar mai tîrziu, după răsturnarea regimului, nu îi imputau pierderea războiului, ci declanșarea acestuia. Politica a mobilizat în acest sens o parte a societății voivodene și a unit-o cu succes, în pofida faptului că puterea statală centrală a utilizat toate instrumentele avute la îndemînă pentru dezbinarea ei, iar aceste instrumente erau atît de nelimitate, încît această dezbinare se menține încă. Forțele politice care s-au distanțat în mod ambiguu de moștenirea lui Miloșevici se folosesc copios de această dezbinare pentru apărarea propriilor poziții și pentru conservarea moștenirii lui Miloșevici. Lumea din afară pare să perceapă toată nesiguranța și ambiguitatea politicii sîrbești în disponibilitatea de a colabora cu tribunalul ONU din Haga și utilizează instrumentele economice avute la îndemînă pentru accelerarea ruperii legăturilor cu trecutul. În realitate, calitatea schimbării și seriozitatea intenției de aderare la Europa este reprezentată de atitudinea față de regionalism. În ambele cazuri, al regionalismului și al colaborării cu tribunalul ONU de la Haga, este vorba de o anumită îngrădire a suveranității statale. Ambele sînt un fel de test pentru Serbia, fiindcă este evident că, în cadrul propriului stat, societatea care a optat pentru statul național centralizat atotputernic nu va accepta limitările impuse de UE. Este vorba de un test cu care se vor confrunta pe rînd toate țările aflate în tranziție.

Paradigma Europei central-estice și sud-estice
Sus-menționata paradigmă a Voivodinei, însă, trece peste cadrul local și indică problema internă cronică a statelor central-est-europene, respectiv sud-est-europene. Este cert că sursa conflictelor din trecut, dar și a tensiunilor din prezent este existența regiunilor multiculturale formate în cursul istoriei, cu tradiții de mai multe secole în această parte a Europei. Bunăoară, statele s-au format mult mai tîrziu decît națiunile și acest fapt i-a împins pe cele din urmă într-o teamă plină de traume față de celelalte. Nu era și nu este posibilă trasarea unor frontiere echitabile. Europa de după Versailles nu a știut ce să facă cu aceste tradiții multiculturale pe care Versailles-ul a fost dispus să le sacrifice pe altarul conceptului statului național. Tensiunile și tragediile secolului 19 provin, într-o bună parte, din acest fapt. În Europa aflată pe calea unirii, această problemă nerezolvată reprezintă o continuă sursă de tensiune. Este evident, deci, că trebuie să găsim o soluție pentru această problemă. Și anume în așa fel încît să nu lezăm canoanele securității europene și nici principiul respectării granițelor statale.

O cerință importantă a integrării europene este renunțarea parțială la suveranitatea statului național. Se pare că, cel puțin la nivel retoric, țările aflate în tranziție sînt de acord în această privință, deși nu este sigur că vor putea realiza acest lucru fără conflicte. Soarta regiunilor multiculturale va putea fi rezolvată în mod echitabil numai dacă în cadrul procesului de aderare se va formula o propunere de soluționare care să fie unitară în privința circumstanțelor juridice. Statele trebuie să-și asume suveranitatea autolimitatoare, adică fiecare dintre țările care doresc aderarea trebuie să acorde un statut juridic special regiunilor multiculturale, și astfel se va forma sistemul regiunilor multiculturale în teritoriul central-est-european și balcanic. Acesta ar putea fi compromisul acceptabil între statul național și aspirațiile de integrare europeană. Acceptabil, pentru că, în cazul în care țările respective sînt dispuse să renunțe la o parte a suveranității în domenii mergînd de la politica monetară și pînă la politica militară, atunci înseamnă că sînt dispuse să renunțe și la o parte a instrumentelor administrative centralizate. În cazul în care această cerință este valabilă pentru fiecare dintre ele. În acest caz, multiculturalismul nu este doar stingere de incendiu, iar politica de mai sus nu ar fi doar „privilegiul” Bosniei și al regiunii Kosovo: ar fi asigurată de voința liberă a statelor care doresc integrarea.

Și acesta nu ar fi un sistem de valori de origine străină, forțat asupra lor dinafară, ci unul izvorît din propriile tradiții din secolul 19, modernizat și regîndit, în centrul căruia s-ar afla sinteza autonomiilor minoritare și teritoriale, care ar dispune de parlamente regionale cu competențe legislative, judecătorești și executive. Grație acestora, „regiunile păcătoase” de odinioară ar fi capabile să-și continue propriile tradiții, să se dezvolte și să devină punctele de calm ale integrării europene.

Lumea lui Hemito von Doderer vorbește despre punerea bazelor capitalismului și povestește istoria înfloririi acestei regiuni europene. Cred că spiritul acestei înfloriri trebuie reînviat printr-o investiție la nivel global european în readucerea la viață a tradiției multiculturale a Europei centrale și de est.

VÉGEL LÁSZLÓ s-a născut în 1941. Trăiește în Novi Sad. Eseist, dramaturg și romancier. Wittgenstein szövöszéke (Războiul de țesut al lui Wittgenstein, jurnal-eseu), 1995, Peremvidéki élet (Viață de periferie, eseu), 2000, Exterritórium, roman-eseu, 2000.


Traducerea: VENCZEL Enikő
2002.06.21.

articolul în format *.pdf