EGRY Gábor
Sașii din Transilvania: fără autonomie
Forum 
Vogel Sándor a prezentat în numărul din februarie 2000 al Provinciei „autonomia” sașilor din Transilvania, istoria și instituțiile separării ordinilor create în Ungaria medievală și păstrată în cadrul voievodatului Transilvaniei și al Marele Principat. În încheierea articolului, autorul a atras atenția asupra învățămintelor pe care aceasta le poate avea asupra Europei de azi, aflată în continuă schimbare. Nu am intenții polemice, dar am sentimentul că învățămintele separației stipulate în dreptul comun din trecut a sașilor nu sînt singurele relevante pentru Europa de azi, aflată în continuă schimbare.

Istoria începută de Vogel Sándor nu s-a încheiat în 1876, iar disoluția Pămîntului Crăiesc nu a diminuat pretențiile de autonomie a sașilor. În perioada celor patru decenii ale dualismului, elita sașilor din Transilvania și-a concentrat efortul în primul rînd asupra creării unei structuri instituționale necesare autonomiei. Pentru că nu existau șanse reale pentru restabilirea autonomiei de drept comun, mai mult decît atît, automomia municipalității a fost necontenit fragmentată de inițiativele permanente de centralizare ale epocii, sașii au fost nevoiți să construiasc㠖 utilizînd posibilitățile oferite de dreptul civil – structuri care introduceau posibilitatea deciziei autonome în aspectele cele mai importante ale vieții lor naționale. Sistemul astfel creat a devenit fundamentul noii autonomii, particulare dar extrem de eficiente, a sașilor.

În cadrul unui stat național, viața unei minorități naționale se dezvoltă, de regulă, în spațiul dublu al segregării și integrării. În măsura în care păstrarea identității naționale face parte din obiectivele politice ale minorității, separarea de majoritate, de stat, devine o problemă inevitabilă, în timp ce ordinea de drept constrînge minoritatea la o formă oarecare de integrare. Forma extremă (în sens descriptiv, nu normativ) a segregării este dată de secesiune, iar cea a integrării este asimilarea. Între cele două extreme există însă numeroase variante în funcție de drept, relații politice și sistemul economic. Sașii au creat o asemenea variant㠖 de model, după părerea mea – în Ungaria din perioada dualismului.

În momentul în care, în 1876, autonomia sașilor a fost desființată, elita săsească era nepregătită pentru un răspuns la întrebarea „încotro?”. Dispariția cadrelor vechi, funcționale, cu care se obișnuiseră a creat, desigur, dezorientare, iar cooperarea tineretului sas cu guvernul maghiar a pus la încercare și unitatea mișcării naționale. Rezultatul a fost apariția unei politici evidente a doleanțelor, întreținută și de guvernul maghiar prin hotărîrile cu scop, sau interpretabile ca avînd scop de maghiarizare în domeniile importante pentru minorități, mai ales în învățămînt. Activitatea politică a prefecților delegați în județele săsești (Tîrnava Mare, Brașov, Sibiu, Bistrița-Năsăud) a supradimensionat această reacție. Friedrich Wachter a fost primul prefect și conte sas al județului Sibiu. Ca reprezentant al tineretului sas, el a participat activ la desființarea Pămîntului Crăiesc. Activitatea lui Bethlen Gábor, prefectul din județul Tîrnava Mare, a fost permanent subiect pentru presă. (După înlocuirea lui, el a devenit reprezentantul circumscripției din Bălăușeri, cu un program independent și cu închipuiri de maghiarizare.) Însă cea mai intensă indignare a fost stîrnită de activitatea din județul Bistrița-Năsăud a lui Bánffy Dezső, devenit mai tîrziu ministru. Conflictele au apărut mai ales în jurul implementării din 1883 a legii privind învățămîntul gimnazial, pentru că Bánffy a ignorat opinia sașilor, întreținători de școli, în desemnarea directorilor. (Atunci a apărut articolul cu titlul sugestiv: Vernichtungskrieg gegen unsere komfessionellen Schulen.)

Lupta cu orice mijloace, prin reprezentanții din parlament, texte apărute în presa scrisă a sașilor a fost în van, pentru că autonomia de drept comun, temelia programului lor, nu a fost acceptabilă din perspectiva părții maghiare. Ca urmare a unui șir de înfrîngeri, a apărut sentimentul de frustrare și pericolul marginalizării. (Un exemplu grăitor în acest sens este dat de problema din 1887 a transporturilor militare. Guvernul a încredințat, printr-o mutare surprinzătoare, selecția transportorilor de război din Transilvania unei organizații, EMKE, recent înființate. În acest fel, sașii s-au ales cu mai nimic din această afacere importantă, în timp ce nici EMKE nu și-a îndeplinit explicit scopurile culturale.) Aceste experiențe și apariția unei noi generații de politicieni, în frunte cu dr. Karl Wolff, au constituit baza revizuirii programului național din cea de a doua jumătate a anilor 1880. Sächsisches Volksprogramm este documentul final adoptat în 1890 cu ocazia Sachsentag-ului din Sibiu. Acceptarea ordinii de drept comun în vigoare, a reprezentat esența schimbării. Acesta a fost cadrul în care sașii și-au asumat colaborarea cu guvernul maghiar (reprezentanții lor au intrat în Partidul Liberal), în timp ce construcția națională a devenit principala preocupare a programului lor național. De atunci scopul lor a fost exploatarea cît mai eficientă a cadrelor juridice în vigoare, modernizarea parțial㠖 îndeosebi economic㠖 a comunităților de sași, consolidarea coeziunii naționale și a instituțiilor care o serveau.

Primul rezultat al loialității a adus demiterea prefecților și numirea în locul lor a unor persoane acceptate de sași. Conflictele permanente au încetat să existe, deși relația dintre cele două comunități a fost încărcată ocazional de probleme importante din punct de vedere național (legile privind politica bisericească, legea denumirii localităților, Lex Apponyi). În final, sașii au fost asigurați în privința neutralității și, în unele cazuri, de bunăvoința guvernului față de inițiativele lor. Această perioadă de liniște a coincis cu epoca construcției națiunii și a statului intensive.

După desființarea/transformarea universității, sistemul instituțional al sașilor și-a pierdut unitatea structurală. Existau laolaltă instituții tradiționale (biserica), forme „burgheze” ale lor (Universitas, sistemul de învățămînt), instituții politice și de administrație (Volkspartei, consilii orășenești, municipale, primării), asociații civice (de ex. Landwietschaftsverein, Verein f+r Siebenb+rgische Landeskunde, asociații de sport, muzică etc) și organizații economice (case de economii, institute de credit imobiliar, asociații economice etc.). După desființarea Pămîntului Crăiesc, consolidarea, extinderea acestor structuri a devenit din ce în ce mai importantă, acestea au preluat – cel puțin parțial – diferitele funcții ale universității săsești.

Biserica făcea, desigur, parte din grupul de instituții importante, dar tradiționale ale sașilor. Biserica evanghelică din Transilvania era caracterizată de un exclusivism național aproape perfect. În rîndul credincioșilor ei nu găsim mai mult de cîteva mii de maghiari, mai ales în zona de graniță a județului Brașov. Mai tîrziu, au fost și ei scoși de sub autoritatea bisericească din Transilvania. Privilegiile istorice au împiedicat răspîndirea limbii liturgice maghiare ( în timp ce introducerea ei în rîndul comunităților religioase de limbă maghiară din Slovacia a fost încununată de succes), iar gradul mare de independență a bisericilor protestante a făcut posibilă păstrarea și asigurarea acestei autonomii. Organizația bisericească a fost, de regulă, împărțită în zece circumscripții (Mediaș, Sibiu, Brașov, Bistrița, Sebeș, Sighișoara, Șeica Mare, Cincu, Rupea, Reghin), fiecare avînd propriul consistoriu care delega membrii adunării circumscripției bisericești, Landenconsistorium, și au asigurat atît reprezentarea profanilor cît și a credincioșilor. La nivelele de mai jos, fiecare parohie își alegea singură pastorul, care era una dintre cele mai importante persoane ale comunei. (Un fapt deloc insignifiant este că apogeul carierei intelectuale a sașilor era dat de alegerea pe viață în funcția de pastor.) În fruntea bisericii stătea un episcop ales (episcopii acestei perioade au fost, mai întîi, Georg Daniel Teutsch, apoi fiul lui Friedrich Teutsch).

Rolul bisericii, ca ultima instituție săsească rămasă intactă, era foarte important în ochii elitei săsești. Episcopul era unul din conducătorii sași ce nu putea fi ignorat, care avea un cuvînt de spus nu doar în probleme bisericești, ci și în cele evident politice. Biserica era considerată a fi un scut protector, care cuprindea toată comunitatea săsească și care îi asigura coeziunea. Pe lîngă acesta, și rolul jucat în învățămînt a consolidat această poziție a bisericii în munca pentru păstrarea comunității naționale. Rețeaua școlară săsească (cu excepția academiei de drept din Sibiu, desființată în anii 1880) se afla sub conducerea bisericii. Motivul nu era doar tradiția și organizarea tradițională a educației populare, ci și gradul înalt de autonomie asigurată în acest fel. Rețeaua școlară aflată în grija bisericii (școala populară din fiecare comună, cinci gimnazii principale și unul secundar, o școală cu profil real, școli pedagogice) a însemnat mai mult pentru păstrarea și transmiterea tradițiilor și culturii naționale decît sistemul învățămîntului de stat. Aceste instituții erau protejate cu mare grijă de sași, care se opuneau, în limita posibilului, intervenției statului. Astfel, ei au renunțat la completarea salarială dată de stat profesorilor și învățătorilor, pentru că acceptarea ei ar fi condus la creșterea gradului în care statul ar fi putut interveni în numirea personalului didactic. Independența nu însemna ineficiența sistemului de învățămînt. Comunitatea săsească era educată, iar, datorită educației active și eficiente, analfabetismul era în mod tradițional extrem de scăzut în rîndurile ei.

Pe lîngă instituțiile de învățămînt aflate sub conducerea bisericii găsim și cîteva școli profesionale, care au fost înființate și funcționau datorită muncii organizatorice și a sprijinului financiar ai asociațiilor săsești. De exemplu, trei școli profesionale în domeniul agriculturii activau sub tutela Landwirtschaftsverein (în Bistrița, Mediaș și Brașov, mai tîrziu în Feldioara). Acestea au fost sprijinite și de ministerul agriculturii și au contribuit cu succes la dezvoltarea culturii agricole. Școlile industriale funcționau în același fel. Din punct de vedere etnic, restrîngerea în acest fel a intervenției statului a fost importantă și în cazul lor.

Universitatea transformată era o componentă particulară a sistemului instituțiilor săsești. Era autorizată să administreze o avere într-adevăr enormă, dar avea și problemele ei. Pentru că sarcina ei era de a dezvolta cultura întregii populații din teritoriul sașilor, nu numai a cetățenilor sași. Legile electorale privind alegerea reprezentanților favorizau sașii – din cauza censului –, dar ele nu puteau ignora nici sprijinul instituțiilor românești. Situația a fost îngreunată de supravegherea statului, întărită de retincența ministerului de interne, autorizat față de binecuvîntarea regulamentului organizației, care a însemnat împiedicarea funcționării ei. Problemele apăreau și din cauză că, deși averea Universității era într-adevăr semnificativă, profitul era insignifiant față de pretențiile demne de sprijin înaintate de ei. Cu toate acestea, s-a încercat sprijinirea fiecărui scop rațional (mai ales a învățămîntului). Nici biserica greco-catolică, împreună cu instituțiile ei, nu a rămas fără ajutor, deși partea ce le revenea a fost mică chiar de la început. La începutul secolului, s-a reușit mărirea surselor financiare. În 1907, au dat în chirie pădurea Lotru, parte a averii Șapte Juzi, unui grup de italieni care au lucrat în exploatare forestieră pe bază de plată în rate pentru 375 000 de coroane pe an. Astfel, bugetul anual a crescut semnificativ. Dacă în 1880 erau, din ambele surse, 173 000 de coroane destinate unor scopuri publice, în 1890 erau 608 420 coroane, din care cheltuielile Universitasului se ridicau doar la 137 000 coroane, restul era acoperit de păduri. Astfel, cele două fundații culturale au devenit într-adevăr susținătorii cei mai importanți ai cauzei naționale săsești.

Sistemul instituțiilor politice s-a adaptat structurii statului. Elementele fundamentale ale sistemului electoral al parlamentului – censul și sistemul circumscripțiilor individuale – au permis trimiterea a numeroși sași în parlament. Deși numărul lor era mai mic în comparație cu 1848 (cînd se putea alege cîte doi reprezentanți în fiecare scaun; care, cu excepția unui reprezentant al Orăștiei, toți erau sași), dar alegerea lor era de regulă certă. Circumscripțiile electorale săsești erau între cele care aveau cei mai puțini votanți, majoritatea lor a fost, de obicei, alcătuită din cetățeni sași înstăriți. Brașovul era oarecum o excepție, dar, la începutul anilor 1880, situația a fost stabilizată în parte de pactul încheiat între Partidul Liberal și Partidul Popular Sas: conform acestui pact candidații nu intrau în competiție unul împotriva celuilalt în patru circumscripții ale județului, iar mandatele erau împărțite în proporție de 3:1. Aranjamentul însemna, de regulă, renunțarea sașilor la o cirumscipție rurală. Ceea ce conta cel mai mult era alegerea unui reprezentant sas. Astfel, de multe ori, candidații liberali, sau mai tîrziu „verzii” nu întîlneau nici un contracandidat. De exemplu, Guido Beussnern, reprezentantul tineretului sas de odinioară, a reprezentat circumscripția din Agnita pînă la numirea lui în funcția de prefect. El nu avea, de obicei, contracandidat, deși, de regulă, era în conflict cu conducătorii Partidului Popular. Alegerea lui Edmund Steinacker la Sighișoara a reprezentat un caz similar. Steinacker nu era sas, ci șvab din Banat, și a candidat în numele „verzilor”. Drept urmare este de înțeles că sașii nu agreau, în contrast cu celelalte naționalități, sufragiul universal.

Organizația Partidul Poporului Sas s-a adaptat sistemului bazat pe circumscripții electorale. S-au creat comitete în fiecare circumscripție, ale căror membri erau delegați de electoratul sas. Comitetul central, corpul suprem al partidului, era ales de adunarea delegaților din circumscripțiile electorale, așa-numita, Sachsentag. Președintele acestuia era și conducătorul oficial al Partidului Popular. Începînd cu 1890, funcția a fost ocupată de Karl Wolff, directorul executiv al Casei Generale de Economii din Sibiu. El nu a fost deputat (între 1884-87 a fost membru al Parlamentului), dar a activat, totuși, ca cel mai recunoscut om politic al sașilor. Sachsentag-ul avea și sarcina de a accepta programul partidului, care, de obicei, era denumit bombastic „Volksprogram”. Un fapt particular: în perioada 1898-1919, din cauza conflictelor interne Sachsentagul nu a fost convocat, astfel nici comitetul central, nici programul nu a putut fi consolidat sau schimbat. Conducerea săsească și-a putut desfășura activitatea, care a constat în construcția națională și organizarea alegerilor, practic fără control.

Cealalaltă parte a organizării politice era constituită de corpurile județene și orășenești. Datorită censului și a regulii privind dreptul la vot a persoanelor care plăteau cele mai mari taxe, majoritatea electoratului din aceste circumscripții era alcătuită tot de sași. Însă rolul județelor era limitat pe termen lung de centralismul statului, competența prefectului de a desemna subprefectul și saturarea comitetului central cu prefecți și delegați ai ministerelor. Chiar și în aceste condiții, sașii considerau că adunările județene erau importante, din cauza dreptului de înaintare de petiții pe care îl puteau exploata eficient. Importanța acestuia a fost diminuată după acordul din 1890. Orașele săsești mai mari erau într-o situație particulară. Pentru majoritatea lor s-a deschis posibilitatea cîștigării dreptului de autoritate legală, dar, dat fiind faptul că mai demult au avut rol important în conducerea scaunelor săsești, iar administrația precedentă se baza pe unitatea dintre mediile rurale și urbane, nu și-au asumat separarea de unitatea județeană. Astfel, chiar și Brașovul și Sibiul, considerate orașe mari, au rămas la statutul de consilier, ceea ce le conferea drepturi mai limitate. Structurile administrației locale din cele mai importante orașe (Sibiu, Brașov. Mediaș, Sighișoara, Bistrița, Reghin) au păstrat pînă la sfîrșit majoritatea membrilor sași, iar această situație a reprezentat un instrument eficient în lupta pentru păstrarea și transformarea imaginii orașului și în sprijinirea inițiativelor culturale.

Mișcarea politică a sașilor nu era deloc unitară. Contrastul dintre Sibiul mai conservator și Brașovul liberal era evident chiar și în perioada reformelor. Reprezentanții Brașovului erau și în 1848 de partea unirii, iar în perioada de după pactul dualist din 1867, mișcarea tinerilor sași care își asuma colaborarea cu maghiarii a fost formată în primul rînd de ei. Anii 1880 au cunoscut unirea celor două grupuri. Însă s-a dovedit a fi insuficientă pentru unitatea politică, și tot în Brașov a luat ființă mișcarea „sașilor verzi”, opoziția față de partidul calificat, de data asta în unanimitate, drept liberal. (Numele le-a fost atribuit fiindcă erau considerați necopți.) Conducătorii lor erau: Oscar Wittstock, Rudolf Brandsch, Lutz Korodi. În conformitate cu planurile lor, sașilor le revenea sarcina de a organiza o mișcare unitară, recurgînd la comunitatea germană din Ungaria aflată în pragul deșteptării conștiinței naționale, iar această mișcare ar fi cooperat sub semnul ideii de Germania Mare cu orientările similare ale germanilor din imperiu. Succesele politice ale lor nu erau legate exclusiv de Pămîntul Sașilor ci, mai degrabă, de Banat. Între timp, au asimilat orientarea condusă de dr. Heinrich Siegmund, organizată pe baza principiilor purității etnice și a teoriei rasiale. Deși contradicția dintre „negri”, elita veche, și „verzi” era destul de profundă, relația lor nu a fost niciodată lipsită de solidaritate sau, mai mult decît atît, nici de cooperare. Astfel, sașii îi susțineau în Parlament pe colegii supuși unor atacuri, iar printre susținătorii financiari ai Bodenschutzverein, condusă de Siegmund, îl găsim și pe Wolff.

Diferitele asociații reprezentau cea mai răsfirată structură de rang doi a structurilor naționale ale sașilor. Cele mai importante erau organizațiile „naționale” (Landwirtschaftsverein, Verein für Siebenbürgische Landeskunde, Siebenbürgisches Karpathenverein, Sebastian Hann Verein), unele dintre ele activau pe lîngă biserici (Gustav Adolf Verein). Acestea erau formate dintr-un corp național și numeroase asociații locale. Pe lîngă ele activau, în fiecare oraș, numeroase asociații locale – care erau independente din punct de vedere organizatoric. De exemplu – asociații sportive, de pușcași, industriale, muzicale, de instruire a muncitorilor, a pompierilor, de înfrumusețare a orașului. Cele mai multe dintre acestea nu și-au dorit inițial să fie arena separației etnice (excepția evidentă e asociația sportivă), dar exclusivismul național a prins teren destul de repede la unele dintre ele (asociații de muzică, de pușcași). Celelalte însă funcționau într-adevăr ca arene ale cooperării.

Răspîndirea aproape exclusivă în mediul urban a mișcării asociațiilor a reprezentat cel mai mare neajuns al ei. Posibilitatea formării și modernizării aspectului urban era oferită de mișcarea asociațiilor în colaborare cu consiliile orășenești și organizațiile economice. Astfel s-au născut tramvaiul și hidrocentrala din Sibiu. În orașele de cîmpie activau mai ales asociații profesionale, în special Landwirtschaftsverein, iar la sate erau aproape exclusiv asociații religioase, bisericești (Evangelisches Fraunverein, Gustav Adolf Verein). Acestora li s-au adăugat organizațiile comunitare tradiționale (Nachbarschaft, Achwestersaft, Buderschaft), însă rezultatele culturale și economice ale epocii nu aveau un rol important în viața comunităților rurale. Cu toate acestea, diferitele asociații au constituit o forță de coeziune importantă pentru comunități. Marea sărbătoare a sașilor organizată anual în diferite orașe, Vereinstage, era capabilă să preia funcțiile simbolice ale unor evenimente importante ca Comesul. Zilele asociației, colorate cu sărbători și slujbe religioase, erau caracterizate de demonstrații ale unității și viabilității națiunii sașilor.

Organizațiile economice săsești aveau funcție triplă. Trebuia creată economia săsească capabilă să răspundă provocărilor epocii, să adapteze cu succes rezultatele epocii. Prin profitul produs, era de așteptat ca ele să contribuie la finanțarea obiectivelor politicii naționale (sprijinirea școlilor, a asociațiilor, organizarea așezărilor) și să extindă mișcarea asociativă modernă în mediul rural. Sistemul bancar era coloana vertebrală a organizării economice a sașilor: Casa Generală de Economii, Bodenkreditstalt, asociațiile de credit Schulze-Delitsch și Raifessen și, în final, Banca Vereinsbank, creată în 1891 pentru dezvoltarea comerțului și a industriei și organizarea așezărilor din Sibiu și Brașov. Apariția întregului sistem este caracterizat de faptul că răspundea neajunsurilor sistemului în vigoare prin crearea unor noi instituții. Cele două case de economii și-au început activitatea în 1835 (Brașov), respectiv 1841 (Sibiu), cooperativele Schulze-Delitsch au fost înființate începînd din 1852, Bodenkreditanstalt a fost creat de Landwirtschaftsverein în 1872, mișcarea Raiffeisen a fost reactivată în 1885, în timp ce cele două case de economii și-au extins activitatea cuprinzînd operațiuni de scont și ipotecare, asigurînd astfel propriul rol de creditor final.

Fiecare instituție deservea sarcini particulare. Sarcina principală a caselor de economii era strîngerea de fonduri, Bodenkreditanstalt a devenit una dintre cele mai importante instituții de credit agricol, asociațiile Schulze-Delitsch au încercat să amelioreze problemele de credit ale meseriașilor și comercianților din micile orașe, iar asociațiile Raiffeisen au încercat cu succes, organizîndu-se în localități, să îmbunătățească relațiile de credit ale gospodarilor de la sate. Acest sistem atotcuprinzător s-a achitat cu succes de sarcinile economice, dar a fost capabil să asigure și eficientizarea luptei naționale îmbrăcată tot mai mult în caracteristici economice și să participe la dezvoltarea instituțiilor naționale precum și a mediului locativ urban și rural. Lupta tot mai acerbă pentru proprietatea de cadastru a pămîntului din Transilvania nu i-a ocolit nici pe sași, dar contrar pierderilor suferite de proprietarii maghiari (de altfel de înțeles în mai multe privințe) balanța sașilor a fost pozitivă. Au reușit să-și mărească proprietatea și au frînat răspîndirea românilor la sate.

La toate acestea mai putem adăuga succesul mișcării Raiffeisen în crearea unor asociații moderne și în mediul rural. Sarcina lor era de a organiza cercuri literare, de a crea biblioteci, de a asigura abonamente la ziare și de a înființa cercuri de popularizare adunate în zilele de duminică. Cu aceasta s-a întregit și rețeaua națională de asociații săsești. Pe lîngă acestea, sașii au contribuit cu succes la modernizarea agriculturii săsești, s-au adaptat diverselor provocări. În același timp, ei nu au compromis coeziunea comunităților rurale, ci dimpotrivă, l-au consolidat. Măsura în care comunitatea s-a adaptat economic a fost suficientă, iar consecințele „nefaste” ale capitalismului – dezintegrarea comunităților tradiționale, individualizarea – au fost evitate, unitatea națiunii nu a avut de suferit.

Sistemul instituțional al sașilor era, în condițiile date, foarte fragmentat și nu a cuprins totalitatea faptelor existențiale. Însă el s-a extins asupra celor mai importante domenii ale supraviețuirii naționale, ale construcției naționale. Biserica națională, sistemul de învățămînt, rețeaua culturală, asociațiile și organizațiile economice care au determinat chiar și viața cotidiană, au creat posibilitatea ca sașii să decidă independent în chestiunile importante pentru ei. Dimensiunea comunității a permis coordonarea ei prin relații personale. Reprezentanții sași (sau o parte dintre ei) erau membri atît în Landeskonsistorium cît și în comitetul central. Erau prezenți, împreună cu personajele cheie ale bisericii, în conducerea băncilor, comisii de supraveghere, la adunările lor. În diferitele asociații din mediul urban și rural, în primul rînd în cooperativele Raiffeisen, era natural ca pastorul să fie privit și tratat cu același respect ca cei mai stimați membri ai comunității (profesori, învățători, notari, consilieri ai orașului etc.).

Toate acestea nu echivalează, evident, cu autonomia definită și validată în dreptul public. Totodată, atitudinea liberală a elitei maghiare într-un moment (relativ) norocos al istoriei a făcut posibilă, ca o comunitate națională mică să-și impună voința în fața modelului statului-național atotputernic în cele mai importante probleme ale ei, chiar dacă în cadrul dreptului civil. Sașii au realizat o variantă a relației integrare-segregare care a permis tratarea particulară a diferitelor domenii ale vieții individuale și naționale și integrarea în calitate de comunitate națională în locul celei individuale, asigurînd astfel necesara separare față de majoritate. Prin sistemul instituțional care cuprindea întreaga lor societate, ei au reușit să asigure participarea membrilor comunității în viața comunitară a sașilor. Toate acestea nu au ajuns la nivelul autonomiei de drept public, dar posibilitatea deciziei independente și separarea problemelor importante pentru comunitatea națională au devenit un model care nu duce lipsă de învățăminte.

Bibliografie:
Die Siebenbürger Sachsen in den Jahren 1948–1918. Red. von Carl Göllner. Köln–Wien, 1988.
Erdély története, III. Főszerk. Köpeczi Béla. Bp., 1986.
Konrad Gündisch, Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen, München, 1998.
Harald Roth, Kis Erdély-történet. Csíkszereda, 1999.
Kemény G. Gábor, Iratok a nemzetiségi kérdés történetéhez Magyarországon a dualizmus korában. I-VII. Bp. 1952.
Gruppenautonomien in Siebenbürgen. 500 Jahre siebenbürgisch-sachsischse Nationsuniversitat. Hrsg. von Wolfgang Kessler. Köln-Wien, 1990.
Beiträge zur siebenbürgischen Schulgeschichte. Hrsg. von Walter König. Köln-Wien-Weimar, 1996.
Dr. Carl Wolff als Direktor der Hermannstädter allgemeine Sparkassa 1885-1910. Hermannstadt, 1910.
Ernst M. Wallner, Strukturen und Funktionen der siebenbürgisch-sächsischen Vereins-, Genossenschafts und Verbandswesens. in Forschungen zur Volks- und Landeskunde. 36/1 (1993).
Georg und Renate Weber, Zendersch. Eine siebenbürgische Gemeinde im Wandel. München, 1985.
Rudolf Thör, Die Kronstädter allgemeine Sparkasse in den Jahren 1835-1909. Kronstadt, 1910.
Das sächsische Burzenland. Kronstadt 1898.
Harald Roth, Politische Strukturen und Strömungen bei den siebenbürger Sachsen 1919-1933. Köln-Wien-Weimar, 1994.
Briefe an Georg Daniel Teutsch. Hrsg. Monica Vlaicu. Köln–Wien–Weimar, 1994.

Traducerea: KOZÁK Gyula
2002.06.21.

articolul în format *.pdf