HADHÁZY Zsuzsa
Sînt prizonier? Sînt prizonier.
Observator 
Adevărul este adevăr dacă e mărturisit de oameni pasionați. (Richard Wurmbrand)

1. Este adevărat că nu se pune punct după titlu, dar cred că fără acest punct titlul nu ar exprima esențialul: în prima parte, după care am pus semnul întrebării, este vorba de libertatea atins㠖 accesibil㠖 în captivitate. În cea de a doua parte e vorba de starea de captivitate care poate fi atinsă în „libertate”. Pentru că libertatea (ca și captivitatea) poate fi atinsă, nu numai cîștigată. Libertatea e accesibilă prin multe lucruri, în mare măsură dar nu în general depășite acum, cum ar fi perseverența, credința, fidelitatea față de noi înșine și față de universul nostru interior viu. La fel și captivitatea poate fi atinsă prin multe lucruri. De exemplu, prin deformarea celor amintite. Un exemplu autentic al primului tip este cartea lui Visky Ferenc, Sînt prizonier (așa, fără semnul întrebării, care a fost adăugat de subsemnata la finalul primei părți a propriului titlu) apărută la editura Koinónia din Cluj, lansată recent la Tîrgul de carte din Budapesta.

Din punctul de vedere al faptelor, Visky Ferenc a fost prizonier. El, preot-tată a șapte copii, a fost condamnat în 1958 de un tribunal comunist – împreună cu grupul de la Oradea în așa-numitul proces al „betaniștilor” – la douăzeci și doi de ani de muncă silnică, din care a executat șase. Dar în istoria secolului al 20-lea nu este singurul care a simțit că adevărata libertate i-a fost dată tocmai în captivitate. Libertatea era probabil mai ușor de atins în penitenciarul unei societăți civice (vorbesc desigur despre captivitatea deținutului politic condamnat pe considerente politice sau de conștiință), unde el era cruțat de variantele inumane ale frigului, foamei, torturii sau a umilinței, care erau prezente în temnițele comuniste și era nevoit să suporte toate acestea, dacă nu dorea să-și trădeze credința, adică nu vroia să devină infirm uman. Toate acestea însă nu schimbă în mod esențial lucrurile. Captivitatea, chiar dacă nu este la fel peste tot, are pretutindeni un element comun: înseamnă închidere, lipsa speranței, tensiune, frică. Frica în sine înseamnă captivitate. Poate fi învinsă doar de cei care sînt cuprinși de ceva mai puternic. Nu contează de ce anume. În cazul de față de Dumnezeu. Și de prietenia creată de credința comună, de experiența comună a libertății în captivitate (nu vorbesc, evident, de libertatea socială, ci de cea spirituală). Chiar și subtitlul cărții este: 70 de povestiri despre închisoare și prietenie.

Marea parte a cărții este închinată memoriei „mai durabile decît metalul” a unui prieten ale cărui rădăcini sînt diferite din toate punctele de vedere de cele ale autorului: Richard Wurmbrand a fost un pastor luteran din București, de origine evreiască. „A cunoscut toate închisorile mai mari ale României. Nu era recunoscut de toți, dar acela să arunce prima piatră a dogmaticii, a rasismului sau a altceva care a cutreierat colțurile penitenciarelor, începînd de la Jilava, trecînd prin Pitești pînă la Gherla” – scrie Visky Ferenc. Cartea ne spune incomparabil mai mult despre Wurmbrand și vrednica lui soție din Bucovina, care a stat și ea doi ani în închisoare, decît despre autor, iar descrierile ne dezvăluie mai mult despre acesta din urmă decît se aștepta (intenționa) autorul. Dar așa este întotdeauna: vorbind despre alții ne trădăm pe noi înșine.

Conform celor menționate mai sus, cred că este limpede pentru oricine că redarea conținutului cărții, deși ea cuprinde 70 de povestiri, este imposibilă. Chiar și atunci cînd este vorba de acțiuni. Decuparea unor evenimente din întregul coerent ar însemna falsificarea conținutului. Această carte trebuie parcursă. Mai mult: trebuie citită.

2. Privarea de libertate socială și fizică este cumplită. Dar atunci individul este măcar conștient că o rațiune din afara lui, un interes independent de el i-a impus captivitatea. Dar de libertatea noastră interioară doar noi ne putem priva. Iar consecințele acesteia sînt și mai cumplite. Există însă epoci în care chiar cîștigarea unilaterală și necruțătoare (ce contradicție internă!) a libertății sociale îi plasează într-o captivitate mai severă decît închisoarea pe cei care sînt atrași în capcana întinsă de credința într-o libertate prost înțeleasă, îndreptată împotriva altora și de credința în egalitatea cu orice preț. Iar atunci putem enunța cu adevărat ceea ce am scris în cea de a doua parte a titlului: sînt prizonier. Așa, la modul afirmativ.

În aceste zile a apărut culegerea de documente Minorități Etnoculturale. Mărturii Documentare. Maghiarii din România (1919 – 1955), carte publicată de Centrul de Resurse Pentru Diversitate Etnoculturală, redactată de un grup condus de istoricul clujean Lucian Nastasă (împreună cu Andreea Andreescu și Varga Andrea). În data de 4 iunie a avut loc în clădirea Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală cu sediul la Cluj lansarea volumului îngrijit de Horváth Andor. Cartea, oarecum singulară în istoriografia românească, a fost prezentată de istoricii Andrei Mureșan și Egyed Ákos (cel care a scris și introducerea), membri ai Academiei Române, respectiv al Academiei Maghiare. Ea abordează problema cea mai delicată a unei perioade cel puțin la fel de delicate: problema maghiară. Mai exact, include 222 de documente dintre cele referitoare la maghiarii din România, însă culegerea nu este nici pe departe, nici nu poate fi, exhaustivă. În primul rînd, pentru faptul că editorilor li s-a permis să selecteze doar din documentele cernute inițial de oficialități. După cum a spus și Lucian Nastasă la această lansare, la sfîrșitul anilor patruzeci Comitetul Central al Partidului Comunist a ordonat organizațiilor locale să culeagă toate materialele, documentele referitoare la mișcarea socialistă și comunistă, începînd cu finele anilor 1800. Scopul declarat a fost, desigur, redactarea istoriei partidului, crearea unui muzeu. În realitate însă, se dorea escamotarea documentelor care ar fi periclitat imaginea idealizată a mișcării și utilizarea lor ulterioară împotriva persoanelor considerate incomode. Ceea ce s-a și întîmplat.

În al doilea rînd, culegerea de documente nu poate fi atotcuprinzătoare pentru că un singur volum, oricît de mare ar fi (cel despre care scriu are mai mult de nouă sute de pagini, împreună cu introducerea, studiul introductiv, prefața, redactarea documentelor în două limbi, indice de nume) nu poate cuprinde totalitatea referințelor pentru un deceniu chiar dacă se concentrează aupra unei singure probleme.

Nici culegerea în sine a celor 222 de documente nu a fost ușoară. Lucian Năstasă s-a ocupat cu această problemă mai mult de zece ani, iar Varga Andrea și Andreea Andreescu timp de patru-cinci ani. Însă este, din păcate, evident că ei s-au lovit de multe obstacole în timpul cercetării. Nu atît în arhivele din Transilvania, cît în cele din Regat. Există directori, arhivari deschiși, care au în vedere doar aspecte profesionale, etica profesională, dar foarte mulți au devenit brusc rezervați cînd au auzit despre ce este vorba (Transilvania, maghiari), iar dacă cercetătorii au invocat dreptul la libertatea de cercetare, au provocat alte greutăți.

Cartea a apărut totuși (va urma și un alt volum, conform planurilor) și reprezintă o mostră a descrierii unei societăți care s-a auto-încarcerat prin deformarea libertății și a corolarelor ei (democrație, egalitate etc.). Prezintă o naționalite din cadrul ei, care a devenit prizonierul acestei societăți întemnițate. A suportat deci o dublă robie. Iar posteritatea are dreptul să știe despre acest prizonierat. Poate că nu va învăța din aceasta, dar cel puțin va vedea mai clar trecutul. Și asta e ceva.

Traducerea: KOZÁK Gyula
2002.06.21.

articolul în format *.pdf