Mihai LUCACIU
Piramida statului
Forum 
Permiteți-mi să cred în susținerea sărăciei de către Guvernul României. Piramida lui Keops a devenit însuși „statul național unitar”. Supunerea față de autoritatea statului se dorește a fi una absolută, mai ieri Prim-Ministrul român își chema slujbașii „să asigurăm un respect total al tuturor cetățenilor români față de însemnele statului”. Nu este nevoie de ezitări în oprirea bunăstării populației aflate în subordine, oamenii ar putea deveni, Doamne ferește!, independenți și liberi în gîndire, ceea ce nu poate decît dăuna puterii faraonice din mîna guvernului domnului Adrian Năstase. Impozitarea apăsătoare face individul neînsemnat în umbra statului paternalist, dispus din înălțimea sa să aibă grijă de copiii contribuabililor, cu un dar minunat, expresie a unei bunăvoințe emoționante. Un corn și un pahar cu lapte. Zilnic. Perpetuarea sărăciei apare ca un instrument miraculos în mîinile unui guvern centralizator, cu cît cetățenii sînt mai mult timp ținta unor politici impracticabile și fanteziste, inutile pentru individ, cu atît statul se poate folosi de aceste politici pentru creșterea sa. Valoarea de liant a comunităților largi de oameni pe care a avut-o ura față de „dușmanul de clas㔠sub Gheorghiu-Dej, naționalismul și cultul personalității sub Ceaușescu, ambele modele condimentate cu o iluzorie construcție la comun a comunismului și a socialismului, a fost preluată în prezent de modelul sărăciei menite să ne lege și mai mult unul de altul, numai împreună, susținînd actuala administrație putem ieși din aceasta situație tragică.

Bineînțeles, sărăcia nu este un fenomen nou, ea a existat permanent la noi, dar asemenea importanță nu a primit nicicînd, încă nu i se descoperise efectul miraculos. În plin comunism, era ignorată și era considerată o fază intermediară pînă la finalizarea piramidei socialiste. Apatia alegătorilor, erodarea ideii de bunăstare posibilă, eșecul unei cooperări voluntare a cetățenilor în activitățile comunitare exprimă infiltrarea unei dependențe față de stat pe termen lung. Sărăcia a devenit o idee care a cuprins masele, cu ajutorul discursului guvernării actuale, căpătînd astfel valoare de forță socială, după buna învățătură leninistă.

Măreția sistemului centralizat ne apare ca o construcție temeinică, o muncă de specialist în lumina amabilităților structurilor occidentale arătate regimului Năstase. Sistemul tuturor posibilităților, maestru al deghizărilor, stăpînul decorurilor și al realităților de mucava, statul centralizat român seduce cu mult succes raportorii europeni și instituțiile euro-atlantice.

Trebuie recunoscută priceperea extraordinară a regimului Năstase în autolegitimarea sa. Într-un timp al regîndirii instituțiilor centrale, parlamentelor, guvernelor, statelor, partidelor, comunităților, ce apar obosite sau chiar arhaice, în era unei a doua modernități la nivel global, guvernul Năstase își arată potența, măiestria în colectarea taxelor, capacitatea de a fixa sarcini pentru milioane de indivizi, neoboseala în marcarea direcțiilor într-o societate complexă și insuficient de omogenă după gusturile sale. Rupt din altă epocă, aș identifica un secol 19, statul-națiune din mintea guvernării PSD, oferind o viața politică învechită, apare ca un infantilism major al gîndirii social-democrate românești. Cine ar mai putea crede în fantezia nativă a clasei noastre politice, că o guvernare poate crea o lume mai bună? Tocmai cînd uitasem că un lider capabil și autoritar poate îndrepta toate greșelile predecesorilor, tocmai cînd puterea se împarte peste tot consumatorilor individuali, vine un guvern naufragiat în trecut, care vrea să ne convingă de omogenitatea societății, de unicitatea publicului căruia i se adresează, de singularitatea națiunii și, de ce nu, de generalizarea experiențelor unei singure clase. Ne aflăm pe un teren minat prin credința într-o posibilă întoarcere la falsa unitate precedentă, la o singură limbă, la o singură națiune etnică, la un singur set de valori, toate administrate de un guvern paternalist, catalizator al întregii puteri politice și care, culmea dăruirii de sine, luptă singur cu sărăcia și corupția, cu un Parlament servil, un Președinte cu bagajele retragerii făcute încă de cînd a ajuns la Cotroceni, cu o societate civilă impotentă și măcinată de orgolii mărunte și ierarhii absurde și cu o mass-media redusă la tăcere exemplar printr-o simplă aservire sau, eventual, printr-o autocenzură impusă legislativ. Singurii „mici dușmani” ai acestui demers grandios rămîn IT, puterea de a schimba mentalități și terenul vast al internetului, teren al comunicării neîngrădite de legile PSD, care nu este chiar așa de ușor de controlat, deși s-au luat măsuri și în aceast㠄problemă”, și mai ales think tank-urile în refacere continuă, dar mereu active, capabile de temuta „dinamică a dezmembrării”. Dar cum mai poate cineva contrazice monopolul național al puterii, un guvern cu dreptul suprem de a impozita și legifera după bunul plac (doar e vacanță parlamentară!) și care încă deține controlul violenței fizice (structurile Ministerului de Interne sînt în continuare militarizate și supuse politicului, iar Armata rămîne o construcție rigidă, obligativitatea serviciului militar fiind necesară menținerii unei autorități morale a statului în imaginarul colectiv, „dacă nu ți-ai servit patria, dacă nu ai făcut armată, nu ești bărbat”, ritual de trecere crucial în viața cetățeanului român)?

Himera piramidei statului se sprijină, în continuare, pe suveranitatea asupra spațiului geografic și pe capacitatea militară de a-l apăra, exact ca în „timpurile bune”. Pur și simplu nu mai este loc pentru diversele nivele administrative regionale, locale sau transnaționale, în realitate, singurele capabile să dețină loialități, resurse și putere, deși se exprimă absolut demagogic o încurajare a deschiderii spre astfel de structuri. Convertirea miraculoasă a președintelui Iliescu la valorile pluraliste și la o anumită identitate europeană nu poate uimi. Pentru că nu este vorba de așa ceva. Oameni asemeni domnului Iliescu, fiind lipsiți de o conștiință critică, devin victime ale unor concluzii, ale unor chei universale, devin dependenți de orice tip de slogan. Fixațiile ideologice ale timpului devin eroarea căreia i se dedică, fiind capabili de devotament total, necritic și ilegitim, ideilor de planificare cincinală, de proprietate colectivă, de anihilare a exploatatorilor în comunismul sălbatic, ideilor naționaliste în ceaușism și în plin regim iliescian, pre-1996, iar astăzi observăm o credință oarbă în proprietatea privată, diversitate, valori europene etc. Astfel, aceste concepte sînt golite de orice conținut sau forță de multiplicare reală și devin simple unelte discursive în gura dependenților de putere. Piramida statului, calea spre puterea neîngrădită, are nevoie de sacrificii imense pentru a se menține folositoare. Dacă acest stîlp al puterii este mișcat, tot stabilimentul se prăbușește. Aceste mici renunțări la un slogan fățiș de apărare a puterii statale sfîrșesc prin a avea același efect, o permanentizată apărare a puterii statale, nu este vorba de o înfrîngere în fața societații deschise, ci de o adaptare din mers la dinamica și nevoile proprii.

Statul-național este, de fapt, într-o criză gravă, fiind incapabil să-și îndeplinească competențele, menținerea sa făcîndu-se prin artificii riscante. Legitimarea viitorului său se încearcă prin revoluțiile regimurilor postcomuniste din România, care au experimentat, pînă acum cu succes, cosmetizarea statului, aducîndu-l cu multe eforturi din trecut. Pentru că această piramidă, construcția ei fără încetare, este o revoluție cu tendințe de permanentizare. Rămîn cu speranța că, odată definitivată, cea din urmă piramidă românească își va lua în primire rostul construcției sale: adăpostirea cadavrului statului-națiune care a comandat-o. Cu siguranță, vom avea ce pune în locul său aici, în lumea celor vii.

MIHAI LUCACIU s-a născut în 1980 la Cluj. Este student la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Studii Europene.


2002.06.21.

articolul în format *.pdf