Dezbaterile Provinciei
„Ce fel de regiune vrem?” (II)
Dezbatere 
Precum se știe, la 8 decembrie 2001 a avut loc, la Cluj, întîlnirea grupului Provincia, la care s-a adoptat, prin consens, textul Memorandumului către Parlamentul României. Întîlnirea a fost urmată de o dezbatere pe marginea ideilor cuprinse în Memorandum. Publicăm acum a doua parte a dezbaterii, consacrată relațiilor româno-maghiare intratransilvane, la care au participat: Bakk Miklós, Al. Cistelecan, Caius Dobrescu, Smaranda Enache, Molnár Gusztáv, Ovidiu Pecican, Szilágyi N. Sándor și Szokoly Elek.

Molnár Gusztáv: Aș porni de la întrebarea pusă de Smaranda în prima parte a dezbaterii noastre: „Ce fel de regiune vrem?” Este o întrebare esențială, care, oarecum, ne trasează linia pe care ar trebui să o urmăm dup㠄încasarea” reacțiilor la Memorandum. Ce ar trebui să facem, cum ar trebui să procedăm pentru a clarifica ideea noastră despre regionalism, să se vadă mai clar ce urmărim. Sigur, aici sînt foarte multe aspecte juridice, politice, economice, pe care nu vreau să le ating acum. V-aș supune atenției, de data aceasta, tema relațiilor maghiaro-române, în și din perspectiva regionalismului. Ce soluții poate oferi sistemul regional, regiunea ca instituție bine definită și puternică maghiarilor? Pe scurt, le poate reda sentimentul de patrie. Am în față un text foarte interesant al unui deputat sas al dietei de la Sibiu, Trauschenfelds, raportorul legii prin care s-au inarticulat drepturile națiunii române din Ardeal. În 1863, națiunile ardelene nu mai erau cele vechi, definite în sens feudal ca „stări”, ci națiuni moderne, concepute în sens civic, în consesns cu evoluțiile din Europa Occidentală. Iată cum a argumentat acest deputat sas în favoarea legii amintite: „Voim să dăm națiunii române din Transilvania o patrie în care ea pînă acuma a fost numai suferită. Voim să-i dăm o patrie cu drepturi depline de indigenat ambelor ei confesiuni, dintre care una n-a fost recunoscută în autonomia ei, cealaltă a fost numai suferită. Făcînd așa, săvîrșim numai un act al dreptății.” La aceeași ședință, contele Béldi, un regalist maghiar, susținea și el legea despre egala îndreptățire a românilor. (Se știe că după ce deputații maghiari s-au retras de la dietă, pentru că aceasta nu a recunoscut legile adoptate în prima faz㠖 constituțional㠖 a revoluției maghiare de la 1848, așa-numiții regaliști au rămas și au desfășurat o activitate utilă și constructivă pe întregul parcurs al dietei.) Deci, a existat și o voce maghiară în dieta care a legiferat integrarea românilor ca națiune cu drepturi depline în noua configurație politică și constituțională a principatului, care făcea parte ca o entitate politică separată din monarhia habsburgică.

Asistăm la rivalitatea, în Ardeal, a două patrii centralizate și centralizatoare
Acum permiteți-mi cîteva cuvinte despre Memorandum. Nu despre Memorandumul nostru de acum, ci despre cel istoric, întocmit de românii ardeleni în 1892. Am ținut să citesc, înainte de întîlnirea noastră, textul integral al acestui document excepțional. Nu mi-a fost ușor, deoarece este adevărat că sînt la îndemîna oricui zeci de cărți despre Memorandum, dar editurile sînt foarte zgîrcite cînd este vorba de publicarea textului însuși. Am găsit o singură ediție mai nouă a textului integral, în anexa volumului Memorandul. 1892-1894 ediția a II-a (București, 1994), și poate nu greșesc dacă presupun că nu autorii volumului (istorici cunoscuți) au avut această idee, ci Ion Rațiu, animatorul și prefațatorul volumului. Românii din Transilvania și Ungaria anului 1892 au pledat cauza lor în felul următor. „Noi am obținut un statut de națiune, egal în drepturi cu celelalte națiuni, în cadrul unei Transilvanii autonome, cu dietă proprie. Și ni s-a răpit acest statut și această Transilvanie. Am avut ceva ce ni s-a luat, și cu aceasta noi nu ne vom împăca niciodată. Statul care a săvîrșit acest lucru, din punctul nostru de vedere, este ilegitim, și nu poate pretinde o loialitate deplină și sinceră din partea noastră.” Această argumentație, mie, „maghiarului”, astăzi, mi se pare justă și fără cusur. Am impresia însă că românii (mă refer acum la români în general, la opinia împărtășită atît de majoritatea istoricilor cît și de opinia publică), interpretînd acțiunea memorandiștilor exclusiv prin prisma „marii uniri”, ca un act ce a premers, nu-i așa, acesteia, pun oarecum în paranteză argumentația și contextul instituțional – o Transilvanie autonomă, cu națiuni egal-îndreptățite, în cadrul unui imperiu reconstruit pe baze federale – al textului însuși. Și sînt foarte surprinși cînd își dau seama că maghiarii din Ardeal se comportă și ei ca o națiune, care aveau, ca națiune, niște drepturi, pe care azi nu le mai au, și caută cu disperare niște soluții care să le permită ieșirea din situația în care se află, pe care ei o percep ca degradantă din punct de vedere istoric, cultural și politic și cu care nu se vor putea împăca niciodată. Acest comportament al maghiarilor mi se pare natural. Cum să se comporte altfel dacă făceau parte și încă mai cred și astăzi că fac parte dintr-o națiune! Nu este vorba de nici un imperialism aici, ungurii nu se comportă ca o minoritate imperială cum susținea, la un moment dat H.-R. Patapievici (eu am dat o replică acestei teze, în 22, dar ea a fost cel puțin la fel de răstălmăcită cum a fost răstălmăcită de multă lume și teza inițială), ci pur și simplu nu se comportă ca o minoritate. Acest lucru vine din istorie și, deocamdată, nu se știe în ce direcție se îndreaptă. În orice caz, se poate îndrepta sau poate fi îndreptată în mai multe direcții, și rolul nostru, al grupului Provincia, ar fi să clarificăm aceste posibile direcții și să încercăm să adoptăm o poziție clară, perceptibilă atît în România cît și în Ungaria, față de ele. Acest lucru mi se pare cu atît mai necesar cu cît la ora actuală, cînd cel puțin teoretic și ideologic se întrevede deja posibilitatea construirii Transilvaniei ca o patrie- regiune, practic asistăm la rivalitatea, în Ardeal, a două patrii centralizate și centralizatoare, la o „lupt㔠dusă peste capul oamenilor, de data asta nu pentru teritorii, ci pentru „sufletele” ardelenilor. Și, cu regret, trebuie să recunosc că noi, aici, inclusiv grupul nostru, am rămas puțin în urma evenimentelor. Nu am reacționat la timp la această situație nouă, poate și pentru faptul că aveam și mai avem încă nevoie de o oarecare durată de timp pentru a putea digera ceea ce vedem că se întîmplă sub ochii noștri. Nu este greu să observăm că Ungaria a devenit – în special prin legea statutului – un actor politic, nu doar cultural și economic, în Transilvania, și poate să influențeze nu numai discursul public, dar și evenimentele reale. Guvernul român, la ora actuală, se află în defensivă, își apără moșia, cum s-ar zice, este oarecum dezorientat, nu prea știe ce să facă, și, în acest sens, putem afirma – ceea ce eu am făcut acum cîteva zile și la conferința organizată la București de Fundația Adenauer de față cu ambasadorul Ungariei și cu ministrul Dâncu, era și Smaranda acolo – că asistăm la rivalitatea a două discursuri și a două politici naționale și „naționalizante” la fel de anacronice. În asemenea condiții, mi se pare că este obligația noastră să producem în Transilvania și din perspectivă ardeleană un discurs coerent, cu o finalitate clară, despre aceste lucruri care diferă de ambele discursuri etatiste și naționale, nu în sensul că ne-am afla în afara celor două țări rivale, pentru că ne aflăm în România, ci prin adoptarea unei poziții regionale consecvente, capabile să dea o replică nu numai pozițiilor centralizatoare ale Bucureștiului, ci și unor poziții similare – cel puțin în privința maghiarilor de aici – ale Budapestei. La acea conferință din București am dat niște citate din programul pentru alegeri al Fidesz-ului, din care reiese că acest partid se gîndește la „reîntregire națională fără schimbare de frontiere” (acesta este termenul consacrat) pe baza unei concepții cam depășite despre națiune (în viziunea lor, națiunea în sens etnic și cultural este singura comunitate politică legitimă), nemaivorbind de aspectele mai dure, practice, ale concepției în cauză, care-i consideră pe maghiarii de peste hotare pur și simplu niște rezervoare de forță de muncă ieftină și ușor accesibilă pentru economia Ungariei. Desigur, sînt și aspecte pozitive aici, în ceea ce privește menținerea identității naționale a maghiarilor din afara granițelor Ungariei. Dar despre ce fel de identitate națională este vorba? Și care ar fi formele instituționale care ar putea cupla această identitate la un sistem politic viabil, la o „patrie” care merit㠖 înc㠖 să fie asumată? La aceste întrebări și altele asemănătoare ar trebui măcar să încercăm să propunem un răspuns sau niște răspunsuri posibile. Conceptul-cheie pentru un asemenea răspuns posibil, din punctul meu de vedere, ar putea fi tocmai „regiunea-patrie”, concept pe care l-am folosit într-un articol publicat nu demult în cotidienele de limbă maghiară Krónika din Cluj și Magyar Szó din Novi Sad despre strategiile partidelor și organizațiilor maghiare din Transilvania și Voivodina. Este ceva asemănător Heimat-ului german, dar nu în sens tradiționalist, ci în consesns cu ceea ce se înțelege în Uniunea Europeană prin „regiuni constituționale”, termen care figurează și în Memorandumul nostru. Nu este o patrie exclusivă, ci una care se încadrează în și se raportează la alte patrii, mai mari. Sînt maghiar din Transilvania, sînt ardelean, într-un anumit sens sînt și român, pentru că cei din Ungaria mă consideră așa, dar pot să-mi și asum această identitate dacă patria română nu-mi refuză dreptul la regiunea mea, și sînt, încerc să fiu și european. Poți avea mai multe patrii, dar trebuie să ai înainte de toate o patrie-regiune de la care pornești și care are în ochii tăi o legitimitate primordială. Numai o Transilvanie concepută astfel va putea reda sentimentul de patrie maghiarilor de aici. Rămîne de văzut dacă și românii gîndesc – sau cel puțin dacă sînt și români care pot gîndi și simți – la fel. Pentru că de acest lucru depinde succesul sau falimentul acestei concepții.

Națiune politic㠖 națiune culturală
Ovidiu Pecican: Ai reluat o idee mai veche care, cel puțin în ceea ce mă privește, necesită explicații suplimentare. Națiunea maghiară din Transilvania mi se pare un cencept interesant de argumentat pentru că, dacă acceptăm că există o națiune maghiară în Transilvania, trebuie să vedem în ce măsură aceasta este diferită față de cealaltă națiune maghiară, cea din Ungaria.

Molnár G.: Este diferită în sens politic.

O. Pecican: Cred că și românii se izbesc de problema aceasta atunci cînd vine vorba de națiunea română de aici și de cea din Basarabia, care este foarte moldoveneasacă. Deci mi se pare o idee interesantă de argumentat.

Molnár G.: Sînt situații asemănătoare, dar sînt și diferențe. Națiunea maghiară în sens istoric și cultural mi se pare mai unitară decît cea română. Nu există diferențe notabile în ceea ce privește identitatea propriu-zisă, diferențele apar la nivelul politicului, la modul concret în care comunitățile naționale maghiare din diferite țări se afirmă sau nu se afirmă în calitate de comunități politice sau se inserează într-o comunitate politică mai vastă. Și la unguri găsim particularități, dar nu există identități regionale diferite, în timp ce la români cred că ele există. Un român în primul rînd este ardelean, moldovean sau oltean. Prin asta se explică, poate, importanța excesivă a unitarismului politic. La unguri, problema se pune tocmai invers: fiind mai unitari în sens cultural și istoric, ei se organizează mai ușor în sens politic, în contexte instituționale dintre cele mai diferite. Dar să susții că națiunea maghiară în totalitatea ei, adică toate comunitățile naționale maghiare, poate fi integrată sau reintegrată într-o macrostructură politică sau cvasipolitică, este o aberație. Este anacronic în concepție și mai este și irealizabil pe deasupra. Așanumita Consfătuire Permanentă Maghiară, care întrunește toate organizațiile politice mai importante ale diferitelor comunități maghiare, nu poate îndeplini rolul unui for parlamentar comun, deoarece comunitățile naționale maghiare fac parte din comunități politice diferite și participă în viața politică a acestora. Deci, nu există și nu cred că va exista vreodată o instituție care să asigure integrarea politică a diferitelor comunități naționale maghiare. Problema este că nici statele naționale din jurul Ungariei nu au reușit în perioada care a trecut de la sfîrșitul primului război mondial să integreze cu adevărat acele comunități naționale maghiare care trăiesc pe teritoriile lor. Dar ar fi o speranță deșartă să se creadă că acest vacuum politic va putea fi umplut acum de Ungaria.

Smaranda Enache: Cunosc și eu, așa cum cunoașteți și voi, distincțiile clasice dintre națiunile politice și națiunile culturale. Eu am o ipoteză, și anume că odată cu integrarea europeană, o serie de atribute și trăsături care țin de națiunea politică și care se manifestau la nivelul statelor naționale se transferă la nivelul națiunii politice europene. O serie de lucruri se transferă într-acolo din ceea ce era națiunea politică: moneda unică, politica de apărare și așa mai departe. Acquis-ul comunitar reprezintă acest corpus de legi comune. În schimb, ceea ce era națiunea culturală trăiește în continuare și rămîne legată de anumite capitale culturale. Așa că eu văd că, în timp ce, din punctul de vedere al națiunii politice, avem de a face cu o transformare a fostelor capitale în capitale convenționale, din punctul de vedere al națiunilor culturale, rolul fostelor capitale statale se întărește. Aceasta este doar o ipoteză. În acest sens, se poate afirma că, pe undeva, capitala maghiarilor de pretutindeni, nu numai a celor din Europa, este Budapesta, unde „se măsoar㔠toate valorile culturale, după cum Bucureștiul joacă un rol de capitală culturală a românilor de pretutindeni. Dacă Budapesta a devenit foarte activă în ultima vreme, dacă și Bucureștiul exercită un fel de imperialism cultural către Chișinău și trimite manuale de istorie acolo și va face poate și el o lege a statutului, întinzind peste graniță aripile apărătoare ale etnicității și limbii, atunci întrebarea noastră este următoarea: bine, și în toată această constelație, unde ai o națiune politică europeană care, probabil, va produce și o identitate europeană mai accentuată, și ai și aceste capitale culturale, în ce anume stă specificul regiunii? Asta trebuie identificat. Dacă regiunea are un rol de jucat, este doar un rol subsidiar competențelor națiunii police și națiunii culturale sau este un rol sui generis, potrivit căruia regiunea este concepută ca sediul cel mai adecvat al păstrării diversității europene, reprezentînd o dimensiune la fel de importantă în Uniunea Europeană ca și comunalitatea.

Rolul de subiect politic îl are regiunea
Molnár G.: Eu concep regiunea ca un teritoriu cu o identitate istorică ce se constituie sau mai precis se instituie ca un subiect politic în cadrul unui stat-națiune de care aparține și în contextul supranațional al Uniunii Europene. Astfel, regiunea politică funcționează ca un cadru constituțional pentru o comunitate politică subnațională care – în cazul Transilvaniei – este și una transnațională sau transetnică! Este vorba, desigur, de un model teoretic care ne permite să înțelegem situația Transilvaniei în întrega sa complexitate. Dacă o privim doar din perspectivă românească, atunci ori ne complacem în situația actuală, ori ne amăgim cu variantele mai „europene” ale naționalismului civic. Dacă o privim doar din perspectivă maghiară, atunci, ori ne lamentăm de o soartă ingrată, ori ne îndreptăm privirile exclusiv către Budapesta. Modelul instituțional după care eu mă orientez este cel întocmit de experții Uniunii Europene pentru Kosovo, o provincie multietnică sau, mai precis, multinațională, pentru că atît sîrbii, cît și albanezii se reclamă de la o identitate națională și nu doar de la una etnică. Acest model constituțional finalizat la 15 mai 2001 mizează pe principiul teritorial, nu pe cel etnic sau național, constrîngînd cele două comunități naționale rivale să conviețuiască în cadrul unor instituții politice comune. În acest model, subiectul politic este provincia însăși și nu cele două comunități naționale. Sîrbii nu sînt încîntați de el pentru c㠖 din punctul lor de vedere – aceasta legitimează și legiferează, avînd sprijinul Uniunii Europene, autonomia politică a provinciei cu o majoritate albaneză clară față de Belgrad. Dar nu este nici pe placul naționaliștilor albanezi, pentru că nu le permite o dominație totală și exclusivă asupra provinciei. Ipoteza mea este următoarea: dacă varianta constituțional㠖 în sine foarte bună și adecvat㠖 propusă de occidentali celor din Kosovo nu prea funcționează acolo pentru că distanța dintre cele două comunități, precum și distanța dintre Bruxelles și Pristina este, poate, prea mare, asta nu înseamnă că noi, aici, nu ne-am putea concepe un sistem instituțional asemănător din proprie inițiativă, fără ca acesta să ne fie impus din afară. Esențial pentru acest model rămîne faptul că rolul de subiect politic îl are regiunea ca entitate politică teritorială.

S. Enache: Dar sub regiunea ca subiect politic ce ai?

Molnár G.: Am două lucruri. În primul rînd – în sens administrativ – am entitățile teritoriale subregionale (județe sau altceva, asta rămîne de văzut), iar, pe de altă parte, am comunitățile naționale sau lingvistice care dispun de niște drepturi foarte precise, a căror realizare este condiționată de consensul și de colaborarea dintre comunitățile respective și, în special, dintre elitele lor. Important mi se pare că, la ora actuală, există asemenea modele constituționale sau instituționale elaborate de experți occidentali în mod special pentru provincii multinaționale.

S. Enache: Care însă servesc tot aspirațiile naționale din spațiul respectiv.

Molnár G.: Da, desigur.

S. Enache: Dacă tu spui să construim un spațiu transetnic în Transilvania, care este guvernat de aceleași reguli pe care le are și Bucureștiul, pentru că și Bucureștiul zice că e transetnic, atunci eu n-am înțeles nimic. Pentru că Transilvania are nenumărate modele de autonomii comunitare, lucruri care se suprapun, dar și lucruri separate. Noi sîntem interesați de regionalism tocmai pentru prezervarea acestei identități într-o grămadă de forme sofisticate, la care Bucureștiul nu este sensibil, presupunem noi, cu bunăvoință, nu din reavoință, ci pentru că istoria nu l-a confruntat cu modele cu care Transilvania s-a confruntat deja cîteva sute de ani. Nu le-a rezolvat totdeauna bine, de aceea nici n-a reușit să aibă o autonomie reală sau o statalitate decît pentru scurte perioade și cu o serie de dificile jocuri. Eu sînt perfect de acord că, în relațiile românomaghiare, există o concurențialitate din partea Bucureștiului și a Budapestei, și că sînt acești trei „B”, București, Budapesta și Bruxelles, de care trebuie să ținem seama dacă vrem să construim ceva viabil.

Bakk Miklós: Aici este în joc o chestiune esențială, pe care nu o putem isprăvi la o scurtă masă rotundă. Ar putea fi tema unui atelier teoretic permanent. Cu toate că, în cadrul Provinciei, am abordat de mai multe ori problema aceasta, totuși simt o carență de conceptualizare, inclusiv la tine, Guszti, simt o ușoară contradicție între termeni. Tu vorbești despre identitatea politică a regiunilor, iar, pe de altă parte, susții că în Austro-Ungaria românii s-au comportat ca o națiune și ungurii astăzi în România se comportă și ei ca o națiune, sau mă rog, ca o comunitate națională. Dar eșecul imperiului austro-ungar se explică în mare parte prin refuzul lui de a-i recunoaște pe români ca pe o comunitate națională și de a le acorda doar drepturi „egale” cetățenești. Acum se repetă istoria. Se forțează integrarea maghiarilor în statul român doar ca cetățeni și nu ca și o comunitate națională. Programul nostru de regionalism transilvan pornește tocmai de aici: dacă obținem devoluția sau federalizarea României, atunci se va realiza, în sfîrșit, integrarea maghiarilor ardeleni într-o patrie. Dar, în acest caz, cine este subiectul politic propriu-zis? Se vede că, din punct de vedere conceptual, nu am fost suficient de consecvenți. Considerăm întreaga societate transilvană ca un subiect politic sau este vorba de un sistem politic divizat, în care comunitățile înseși se comportă ca subiecte politice? Dacă nu clarificăm aceste lucruri, programul nostru regionalist ardelean nu va putea fi dus pînă la capăt. Această lacună a programului nostru, faptul că nu sîntem în măsură să adoptăm o poziție consecventă, influențează și interpretările posibile ale rivalității amintite deja dintre cele două capitale. Sînt cîteva probleme fundamentale despre care noi nu ne mai putem permite să nu avem o poziție clară, tranșantă.

Ne-am dus un pic prea departe
Al. Cistelecan: Cred că discuția noastră a fugit înainte, a mers prea departe. Începem să discutăm despre realități despre care cine știe dacă vor fi vreodată. Doamne ferește să obținem mîine-poimîine autonomia Transilvaniei că precis Funar e voievod pentru cîțiva ani. Și să nu uitați că primul val al acestei posibile, ipotetice, conviețuiri s-ar putea să fie un val de concurență intratransilvană, care să se manifeste prin comportamente etnice, că va fi de nestăpînit un anumit sentiment de recucerire a Transilvaniei și de către români și de către unguri, pînă să se ajungă la înțelepciunea că, pînă la urmă, sîntem de pe același loc și avem aceleași interese. Ideile cărăra noi încercăm să le dăm drumul acuma sînt, în parte neclare și pentru noi, și în parte nu știu dacă se pot transpune în realitate. Contextul mai general în care intră și umbrela mare, europeană, cu sprijinul ideii de regionalizare și cu rețeaua de regiuni care poate se vor sprijini între ele, cele care au anumite interese să facă acest lucru, deci contextul european este favorizant. Contextul strict românesc e însă agravant, pentru că există cele două seducții care se operează asupra Transilvaniei. O seducție lucrează cu o retorică mai dulce, pentru că vine din vecini, cealaltă, pentru că nu poate opera la fel de dulce, încearcă să fie mai violentă, își ține nevasta strîns legată. Un pic ne-am dus prea departe. Noi avem un drum conceptual de parcurs, nu spun de drumul pe care-l va lua realitatea. Dacă ne trezim mîine că, într-adevăr, trebuie să facem o formă de autonomie în Transilvania, cred că vom avea mari probleme. Va trebui să invităm la dezbaterile noastre și economiști, specialiști în economie regională, care ne vor putea lămuri dacă există o idee economică ardeleană sau nu există. Va trebui să invităm juriști, administratori, nu mă gîndesc la prefecți și la oameni de partid, ci la funcționari administrativi care s-au lovit de asemenea probleme, și nu în ultimul rînd la oameni de afaceri. Cît e de important pentru un om de afaceri să nu mai umble mereu cu traista la București pentru a-și rezolva treburile? Acestea ar fi de făcut pînă să ajungem să vedem cum vor fi reprezentați ungurii în parlamentul regional. Acest drum conceptual nu îl putem străbate fără să vedem ce părere au despre aceste lucruri categoriile pomenite mai devreme.

Bakk M.: Înțeleg că se poate crea impresia că ne avîntăm prea repede. Dar să nu uitați că, elaborînd acest memorandum, noi, în subsidiar, am sugerat și o anumită viziune asupra viitorului. Noi ne-am concentrat mai mult asupra posibilității tactice de a lansa o dezbatere publică, și nu am pus în evidență eventualele diferențe dintre noi în ceea ce privește viziunile noastre despre viitorul Transilvaniei.

Caius Dobrescu: Sînt de acord cu Cis că este nevoie aici și de intervenția unor alte categorii de intelectuali. Este adevărat că unele concepte ar trebui definite mai clar, dat s-ar putea ca ei nici măcar să nu fie interesați de asemenea discuții. Noi trebuie mai întîi să-i convingem că clarificarea acestor chestiuni este importantă pentru ei. În orice caz, deschiderea către aceste categorii este importantă, asta va trebui să stea în centrul strategiei noastre viitoare. Și mă gîndesc că ar trebui deschisă discuția și spre oameni de reflecție din afara Transilvaniei, pentru că Provincia trebuie să devină un forum pentru regionalism în toate zonele țării. Pe de altă parte, va trebui, desigur să diversificăm și tipul de expertiză de care avem nevoie.

S. Enache: Am participat la o dezbatere interesantă în care s-a discutat soarta postindustrială a unor regiuni. Din punctul ăsta de vedere, Transilvania are niște atuuri. Pe de altă parte, faptul că se află într-o situație de inferioritate față de cele două centre rivale îi creează probleme destul de grele. Guszti amintea că unii politicieni din Ungaria îi consideră pe maghiarii din Transilvania un rezervor de forță de muncă ieftină. Pentru asigurarea unei dezvoltări economice stabile a Ungariei, ei au nevoie de acest rezervor. Știm, în același timp, că și contribuția Transilvaniei la taxe și impozite este mai mare, ceea ce nu ar constitui în sine o problemă. Problema este că repartiția ulterioară a fondurilor este foarte netransparentă. Noi nu înțelegem dacă participăm la un fond de solidaritate republican, ce ni se pare legitim, un lucru cît se poate de normal, sau participăm la întărirea unui centru sau la susținerea vreunui partid sau a unor instituții care sînt împotriva noastră și o să ne bage în raportul SRI de anul viitor. Aceste lucruri nu sînt foarte clare. Nu știm unde se duc aceste taxe și impozite. Nu știm dacă unele investiții care se fac în Transilvania, cum este și proiectul acestui Dracula-land, nu sînt menite să alimenteze, de fapt, niște burghezii extracarpatice. Din punctul acesta de vedere, ar fi interesant să vedem care este părerea bancherilor, a industriașilor și, în general, al întreprinzătorilor locali, cum resimt ei această concurență a centrelor care se desfășoară peste capul lor.

Szokoly Elek: Cred că trebuie să avem curajul, chiar dacă pare idealist, să gîndim într-o perspectivă mai lungă. De multe ori sîntem, din păcate, cantonați în politicul imediat, într-un „Realpolitik”, în „ce se poate, ce nu se poate”, sîntem excesiv de preocupați de mentalitatea politicienilor, de cum gîndește și ce gîndește cutare sau cutare politician. În perspectiva unei Europe unite, din care în mod evident vom face parte, trebuie să regîndim multe lucruri de fond și să găsim acele concepte și acele forme instituționale care vor asigura integrarea noastră cît mai profundă și organică. Aunci cînd noi vorbim de „patrie”, nu cred că trebuie să ne gîndim neapărat la un anumit stat, la un anumit imperiu, la niște structuri cu frontiere convenționale. „Patrie” înseamnă un spațiu oarecare circumscris de anumite trăsături culturale, geografice, unde ne simțim acasă. Or, o Europă unită eu cred că se va compune din astfel de patrii care vor trebui redefinite. În acest sens, noțiunea de stat național, în mod evident devine desuetă, după cum probabil și alte forme. Deci noi, oarecum, sîntem obligați să fugim un pic înainte și în ceea ce privește definirea sau redefinirea unor astfel de concepte.

Al. Cistelecan: Eu nu sînt împotriva unor astfel de demersuri. Pur și simplu am vrut să vă atrag atenția că nu e plăcut să vezi că realitatea ți-a luat-o înainte.

Transilvania ca regiune-patrie
Molnár G.: Sigur, noi trebuie să ne ocupăm de situația economică, „să ne pregătim” oarecum mai bine, mai pragmatic pentru eventualele provocări ale realității, dar toate acestea nu rezolvă problema esențială pusă de Miklós Bakk, și anume: ce alternativă constituțională, instituțională oferim noi pe piața ideilor politice? Cum rezolvăm contradicția inerentă situației oricărui „cetățean” al Transilvaniei care aparține în același timp și la o comunitate politică la nivel regional, sau ar putea aparține la o asemenea comunitate politică transetnică regională, și care aparține, prin tradiție, prin cultură, prin limbă și de o comunitate națională. Noi încă nu am fost în măsură să arătăm clar publicului ardelean și opiniei publice din Romînia și Ungaria în general ce soluție concretă avem în vedere pentru a da un răspuns instituțional la această situație specială caracteristică Transilvaniei și altor provincii istorice multinaționale. Dar – ați putea pune întrebarea – de ce este nevoie de o alternativă constituțională? Printre altele, pentru a asigura, în sfîrșit, integrarea veritabilă a comunității maghiare într-o comunitate politică din România. Acest lucru, cum am mai spus, nu s-a făcut și nici nu se putea face în cadrul statului român „național și unitar”, dar se poate realiza relativ ușor într-o Românie descentralizată, în care Transilvania și Banatul ar beneficia de un statut de autonomie politică. La care s-ar putea replica: bine, dar majoritatea românilor nu agreează ideea unei asemenea autonomii, iar maghiarii oricum sînt integrați, de facto, indiferent că acest lucru le este pe plac sau nu, și nu au cum să schimbe situația. Din păcate, o bună parte dintre maghiari – plecînd în Ungaria – au găsit o modalitate foarte eficace de a schimba radical situația lor, așa cum au procedat, de altfel, și sașii și șvabii. Iar cei care au rămas – care constituie încă majoritatea – pot foarte ușor și ei, acum că statul maghiar intervine ca un factor politic și economic activ în viața lor cotidiană, să îndrepte privirile exclusiv către Ungaria și să-și întoarcă spatele românilor și, în parte, poate și Transilvaniei în general. Eu sînt convins că Ungaria nu poate oferi o soluție la problemele maghiarilor rămași aici (are destule probleme și cu cei repatriați care nu se integrează așa ușor în patria ungurească). Eu am introdus noțiunea de „regiune-patrie” în discursul public din Transilvania tocmai pentru a arăta că există un model instituțional care reprezintă o soluție radicală și, totodată, locală și la problemele acumulate istoric ale maghiarilor de aici. Nu este vorba de un subterfugiu, de o modalitate ocolită de a introduce problematica unei Transilvanii independente în dezbaterea publică. Transilvania ca regiune-patrie se integreaz㠖 statal – în patria mai mare română, păstrînd, totodată, legături privilegiate – cel puțin în ceea ce privește comunitatea maghairă, dar poate nu numai – și cu patria maghiară. Transilvania, în viziunea mea, este sau poate deveni o „patrie” care – așa cum spunea foarte just Szokoly Elek – se integrează, pe planuri diferite și în proporții diferite, în alte patrii mai mari și, la urma urmei, una care se integrează într-o Europă unită și federală.

Aș mai adăuga ceva apropo de conceptualizare. Vorbeam la început de românii ardeleni din perioada Memorandumului. Este o diferență fundamentală între ideile și prioectele lor și ideile și proiectele noastre. Cînd românii ardeleni au refuzat să se integreze în națiunea politică maghairă, ei concepeau, desigur, și o Transilvanie autonomă, dar această autonomie nu mai era una transnațională ca Transilvania dietei de la Sibiu, care se integra în imperiu ca o entitate politică complexă, bazată pe conviețuirea instituționalizată a națiunilor ardelene egale în drepturi, ci una strict națională, care urma să se integreze într-o Austrie Mare federalizată pe baze naționale. În această viziune elaborată cel mai detaliat și consecvent de Aurel C. Popovici se îmbina ideea atrăgătoare și novatoare a federalismului politic cu ideea anacronică a națiunii concepute în sens etnic, exclusivist și – politic vorbind – retrograd. Eu încerc să ocolesc această capcană și ăsta este motivul pentru care uneori poate fac afirmații prea tăioase împotriva ideii de a transforma națiunile sau comunitățile naționale în mod direct în subiecți și actori politici. Modelul lui Popovici, astăzi, este complet inoperant. Regionalizarea sau federalizarea statelor unitare europene se face și se poate face doar pe baze teritoriale, indiferent de faptul că pe teritoriile respective locuiește națiunea majoritară (ca în majoritatea regiunilor din Italia și Spania), o națiune regională (ca în Scoția sau Catalonia) sau că este vorba de regiuni mixte ca Trentino-Alto Adige (Süd-Tirol). Ceea ce nu înseamnă, desigur, c㠖 în cazul Transilvaniei – comunitățile naționale nu-și pot regăsi interesele naționale specifice într-o asemenea structură teritorială.

Bakk M.: Aș nuanța un pic lucrurile. Soluția juridică a autonomiilor personale, totuși, a fost elaborată tocmai pentru a rezolva problemele legate de statutul de subiect politic al diferitelor comunități naționale. Recunosc că aceste modele juridico-tehnice azi nu mai sînt aplicabile, pentru că Uniunea Europeană evoluează spre o structură teritorială regională. Dar, într-o altă perioadă istorică, asemenea soluții au existat și există și acum.

O. Pecican: Redefinirea noțiunii de patrie mi se pare o idee bună, care ar putea deveni foarte activă. „Patria” poate fi Europa, poate fi România, Ungaria, poate fi județul Ilfov.

Al. Cistelecan: Dar care să fie miezul de ceapă?

O. Pecican: Ceapa nu are un miez propriu-zis, se compune din foi.

Al. Cistelecan: Și care este ultima foaie?

S. Enache: Și usturoiul este ceapă, cu căței.

Molnár G.: Este clar că avem nevoie de un concept care nu este exclusivist, în care încap mai multe patrii. Este nevoie aici de o abordare inclusivă, nu exclusivă.

Caius Dobrescu: În noul context european, statele constituite pe bază națională se delegitimează automat și se transformă într-un fel de meso-government, o verigă intermediară între Uniunea Europeană și regiuni.

Molnár G.: Nici eu nu cred că statele naționale vor dispărea pur și simplu. Atît doar că dedesubtul și deasupra lor se vor impune alte entități politice la fel de importante sau chiar mai importante decît ele. Exclusivismul național, cultural și politic, cel puțin la nivel teoretic, nu se mai poate susține de mult. Acum începem să ne dăm seama că a trecut și vremea exclusivismelor teritoriale.

Szilágyi N. Sándor: Trebuie, totuși, să fim precauți cu introducerea unor concepte noi, să nu pățim așa cum a pățit UDMR cînd s-a adoptat vestita Declarație din 1992, în care se vorbea de autodeterminarea internă. Cînd ziariștii români au întrebat: „Bine fraților, dar ce se înțelege în mod exact prin autodeterminare internă?”, cei de la UDMR au răspuns cam așa: „Asta noi o vom elabora în programul nostru care va fi adoptat ulterior.” Vă dați seama că acest episod a avut un efect teribil: pentru că nu i-au considerat niște neîndemînatici și nici prin gînd nu le-a trecut că ei habar n-au ce înseamnă aceasta. Toată lumea a ajuns la concluzia că ei știu foarte bine ce vor, dar nu au curajul să o spună cu voce tare.

2002.06.21.

articolul în format *.pdf