Cristina GHEORGHE
Fuga de prezent
 
Prezentul e dualitate, o lume care moare și una care se naște exact în aceeași clipă, și nimic nu poate fi mai banal decît această afirmație. Pornind însă de la această premisă considerată adevărată, rămîne de văzut cine din ce prezent fuge, către ce. Pentru că fuga vine din ceea ce simți din prezent, din ceea ce ți-a oferit trecutul și din ceea ce crezi că poți face cu viitorul și cu toate acestea la un loc.

Dacă vei simți ceea ce moare, vei fugi către ceea ce ți se va părea a fi viu, așa cum am văzut sate întregi (dar și orașe, mici, într-adevăr) rămase pustiite de tinerii care văd în ele doar o lume în agonie, pe care nu au fost învățați cum să o reînvie, pe care nu sînt în stare să o readucă la viață sau nu sînt lăsați să o facă ori pur și simplu nu au mijloacele necesare, indiferent de ce natură ar fi ele. Generația mută. Generația plecată să culeagă fructe, să întinerească regiuni îmbătrînite și să le provoace frustrări extremiste. Eu văd aici doar o lume în schimbare dar, ca în orice metamorfoză adevărată, și aceasta e lentă și dureroasă, lipsită de estetic, schimonosită, contorsionată ca o grămadă de fiare vechi. Crisalidă. E o lume care moare, dar care și-a pus pe creștet șepci pe care scrie Chicago Bulls. Și chel și fără tichie de mărgăritar. O lume în care plugul e tras încă de animale, dar la ale cărei margini se află cîrciumi pe care scrie Europa și cimitire năpădite de buruieni. Una în care se plînge după tradițiile pierdute și care ascultă, cu casetofonul în fereastră, manele, hip-hop și latino. O lume care nu se mai poate recunoaște și regăsi, dar care nici nu știe unde să se caute, înghițind nemestecat ce se spune laudativ despre ea, și spumegînd în culorile curcubeului atunci cînd este criticată. Un prezent de care unii fug fără să-l cerceteze, iar alții îl adoptă în aceleași condiții. Peste care unii își trimit tirul de nedumeriri, întrebări, iar alții cel de slogane. Din care fug profesorii și medicii, dar către care se îndreaptă polițiștii.

Din prezent nu se poate fugi decît în două direcții spre trecut sau spre viitor. Spre trecut, adică spre drumuri umblate, spre cunoscut, spre comod, spre lipsă de responsabilitate sau doar responsabilitate artificială și scheme de experiență care te absolvă de a-ți folosi capacitatea de a raționa, dacă există, spre tradiționalismul drobului de sare, spre efortul constant al supraviețuirii. Fuga spre trecut, căutarea unui adăpost călduț, confortabil și puțin solicitant în spatele unei identități colective construite artificial, pornind de la cîteva exemple particulare pozitive și ultrapozitivizate, mai vechi sau mai noi, mi se pare cea mai periculoasă, mai ales atunci cînd prin această falsă identitate încerci să manipulezi și să-ți apropii o masă de oameni care nu au, sper că majoritatea deocamdată, cultura civică și politică necesară pentru a se ține la adăpost de tacticile coșurilor de gunoi învelite în simboluri.

Dacă în prezent vezi însă ceea ce se naște, începi să te întrebi dacă nu s-a născut deja mort. Iar dacă ajungi la concluzia că nu, atunci te întrebi dacă există mediul care să permită ajungerea la maturitate. Ar suna pesimist să spui mereu că nu există, că nu se poate continua fiindcă oricum într-o zi va apărea obstacolul major care te va doborî. Așa că vei continua. Spre disperarea unora mai întîi, spre a ta mai apoi și destul de adesea. Dar dacă prezentul ne înspăimîntă atît încît nu simțim decît nevoia de a fugi de el, atunci mai bine să fugim spre viitor, adică spre neștiut, spre nou, spre efort creator, chiar prin greșeală. Dar să fie o fugă pe care o alegi cunoscîndu-ți și asumîndu-ți critic trecutul. Propriu și colectiv.

CRISTINA GHEORGHE s-a născut în 1968, la Liteni, județul Suceava. Este doctorand la Marne la Vallée, Paris și UBB, Cluj, cu tema Integrarea politică europeană, elemente concrete, teorii și tendințe. Este corespondentă a revistei Realitatea de Mediaș; i-au apărut articole de publicistică.


2002.06.21.

articolul în format *.pdf