Gheorghe SĂSĂRMAN
Naționalismul, sau cine seamănă vînt
Actualitate 
Discuțiile în jurul semnificației și temeiurilor actuale ale naționalismului par, în ultimul timp, să polarizeze tot mai acut spiritele, provocînd adeseori polemici aprinse. Întrucît e de presupus că unele disensiuni decurg din accepția sau conotațiile diferite atribuite acestui cuvînt, cred că ar fi util să zăbovim o clipă asupra definiției propriu-zise a noțiunii. Vom constata astfel că dicționarele enciclopedice nuanțează și ele diferit înțelesul pe care îl acordă naționalismului. Citesc, de pildă, într-un Larousse: Nationalisme: Doctrine politique qui préconise la prise de conscience ou la défense des intérets nationaux et se fonde sur l’exaltation de l’idée de patrie ou de nation.1 Într-un Webster: Nationalism 1. a) devotion to one’s nation; patriotism. b) excessive, narrow, or jingoist patriotism; chauvinism. 2. The doctrine that national interests, security etc. are more important than international considerations; opposed to internationalism.2 Sau, într-un Mackensen: Nationalismus: (über)betontes Volks-, Staatsbewusstsein. Nationalist: wer das eigene Volk (den eigenen Staat) überbewertet.3

Se pot face numaidecît unele observații de ordin general. În primul rînd, că enciclopediile consultate leagă noțiunea de naționalism de aceea de națiune, din care de altfel și derivă. Am tradus deci intenționat termenul german Volksbewusstsein prin conștiință națională, întrucît în limba română un termen mai potrivit nu există (ar fi trebuit să spun conștiința apartenenței la un popor), dar și pentru că în germană noțiunile de popor și de națiune sînt foarte apropiate, Volkszugehörigkeit însemnînd, de fapt, apartenență națională sau naționalitate; în același dicționar, de altfel, cuvîntul Nation e explicat prin cuvîntul Staatsvolk. În al doilea rînd, că se face deosebire între nuanța patriotică a naționalismului și varianta lui excesivă, de sorginte șovină. În fine, în al treilea rînd, că naționalismul desemnează și o doctrină politică și că aceasta pune interesele naționale mai presus de considerentele internaționale. Să analizăm acum mai de aproape aceste trei aspecte.

Naționalismul are deci de-a face cu conștiința națională, cu națiunea. Nu voi recurge aici la încă un excurs prin enciclopedii, pentru lămurirea unui nou termen, ci mă voi mulțumi să observ că criteriile prin care se definește o națiune sînt foarte diferite și, pe de altă parte, că existența însăși a națiunilor are un caracter istoric. Într-adevăr, dacă în unele cazuri etnia primează în definirea națiunii, într-altele se dă prioritate limbii, religiei, tradițiilor, istoriei sau geografiei. Nu e ușor să găsești ce anume au comun, din punctul de vedere al definirii lor, felurite națiuni – franceză, americană, elvețiană, chineză, română, somaleză, israeliană, afgană, braziliană, ca să luăm doar cîteva exemple; unde mai pui că se vorbește uneori și despre o națiune arabă. La această labilitate a noțiunii, se adaugă faptul că națiunile nu s-au constituit concomitent și că, prin urmare, avînd evoluții diferite în timp, se află în stadii diferite de maturizare și afirmare, cu obiective și cerințe dar și cu reprezentări despre sine foarte variate. Motiv pentru care doctrinele naționaliste se pot servi și chiar se servesc, în demonstrarea tezelor pe care le vehiculează, de argumente dintre cele mai diverse și nu o dată contradictorii.

Cîtă vreme naționalismul servește constituirii conștiinței naționale sau se opune asupririi naționale, și în măsura în care se identifică cu patriotismul, cu sentimentul apartenenței la o comunitate etnică, de limbă, tradiții, religie, statală etc., el are, desigur, o funcție pozitivă, necesară. Din nenorocire însă, istoria, și chiar cea recentă, dovedește că nu o dată doctrinele de iz naționalist au depășit acest cadru, au alunecat pe panta exceselor, degenerînd în șovinism și rasism, exaltînd sentimente, manipulînd fără jenă conștiințe, fanatizînd spirite, ațîțînd instincte, semânând ură și instigînd la fapte scelerate, nedemne de ființa umană. Din retortele naționalismului extrem s-au distilat doctrine politice dintre cele mai odioase, teorii și teze monstruoase, cărora omenirea le-a plătit un dureros tribut. Căci orice semnificație rațională se sfîrșește acolo unde începe să se teoretizeze superioritatea unei națiuni, a unui popor, dar și a unei religii sau a unei rase, asupra tuturor celorlalte.

Națiunile nu există în vid, ci se învecinează sau se întrepătrund într-un spațiu geografic concret. Dacă ar fi să ne luăm după propria reprezentarea a feluritelor varietăți locale ale naționalismului militant, planeta noastră ar trebui neapărat clonată, căci unul și același teritoriu este revendicat, cu argumente istorice reale sau fanteziste, de mai multe asemenea falange în același timp. Cum oare s-ar putea înfăptui concomitent Albania Mare și Serbia Mare, Ungaria Mare și România Mare, Germania Mare și Polonia Mare? Ce s-ar întîmpla dacă francezii ar aspira la hotarele imperiului napoleonian, italienii la ale celui roman, grecii la fruntariile lui Alexandru, mongolii la ale lui Genghis Han? Ce-ar fi dacă fiecare națiune ar reclama adică pentru sine teritoriul maximei expansiuni a celui mai agresiv dintre pretinșii ei precursori? Paradoxul naționaliștilor de pretutindeni este că fiecare își divinizează stindardul propriu, dar îl împroașcă cu noroi pe cel al vecinilor. Iubim, de pildă, naționalismul românilor, dar îl urîm pe acela al ungurilor – și, bineînțeles, reciproc. Unde duce asta, s-a văzut. Visul paranoic al național-socialismului a provocat întregii lumi cel mai cumplit coșmar, iar național-comunismul rus, drapat în faldurile mincinoase ale internaționalismului proletar, a împilat în mod barbar nu numai popoarele fostului imperiu țarist, ci tot estul continentului european. Și exemplele pot continua la nesfîrșit. Că tocmai asemenea hipertrofieri maligne ale naționalismului sfîrșesc prin compromiterea drastică a propriilor interese naționale, nici nu mai trebuie demonstrat.

Ceea ce pe plan extern culminează în agresiune, în expansiune imperialistă, pe plan intern generează conflicte etnice, discriminare și oprimare a minorităților naționale. O îndelungată și tristă experiență a determinat lumea civilizată să adopte ideea protejării grupurilor minoritare, desigur fără ca prin aceasta să fie dezavantajată flagrant populația majoritară. În mod paradoxal însă, pe cît de receptivi sînt tocmai doctrinarii naționaliști față de cauza conaționalilor din afara hotarelor, pe atîta sînt ei de îndîrjiți în a nu recunoaște același statut celorlalte grupuri etnice din interiorul țării. Rar se fac auzite glasuri care să se arate la fel de pătrunse, spre exemplu, de îndreptățirea cererilor formulate de minoritatea maghiară din Transilvania ca de a celor ale populației românești din nordul Bucovinei, sau, să zicem, să se arate la fel de indignate de tratamentul la care erau supuși albanezii sub regimul lui Miloșevici ca de acela aplicat mai apoi sîrbilor cosovari. Revine și aici, pe un alt plan, aceeași crasă asimetrie în aplicarea principiilor, același nărav de a opera cu două măsuri și, în ultimă analiză, aceeași credință cvasi-mistică în superioritatea indiscutabilă a nației, a grupului propriu, căruia i se cuvine neapărat tot ceea ce altora li se refuză.

Nu este deci deloc de mirare că noțiunea însăși de naționalism este asociată astăzi îndeobște cu varianta lui agresivă, șovină. În Europa Occidentală mai ales, unde dezvoltarea națiunilor a atins demult gradul deplinei maturizări, dar și ca urmare a celor două tragedii de proporții mondiale, doctrina naționalistă are o faimă atît de proastă, și pe bună dreptate, încît a fi etichetat drept naționalist înseamnă practic să fii exclus din viața politică. Pe de altă parte, toată lumea este foarte sensibilă la naționalismul unor state mari, care este resimțit de către statele mai mici ca o amenințare directă la adresa independenței lor naționale; ceea ce nu înseamnă că întinderea teritorială mai redusă a acestora din urmă le-ar putea oferi alibiuri sau le-ar micșora periculozitatea exceselor naționaliste – vezi, de pildă, cazul Iugoslaviei. Este, totodată, de înțeles faptul că în unele țări est-europene, a căror evoluție firească a fost decenii de-a rîndul frînată prin ocupația militară sovietică și prin politica regimurilor comuniste, redobîndirea conștiinței naționale cunoaște forme dintre cele mai vii. Dar aceasta nu scuză cîtuși de puțin excesele virulente care au loc, din păcate adeseori, tocmai aici.

Naționalismul poate fi acceptat astăzi, pe continentul nostru mult încercat de o istorie dramatică, numai ca expresie a conștiinței naționale depline, numai dacă se menține în limitele moderate, conciliante, pozitive ale patriotismului, adică numai în măsura în care nu devine o amenințare pentru existența liberă a altor națiuni sau pentru viața prosperă și demnă a grupurilor minoritare. Să-i spunem așadar, mai bine, patriotism. În loc să se lanseze în elogierea nemăsurată a calităților propriei nații și în ponegrirea altora, un om cu bun simț s-ar cuveni să îndemne la toleranță, să caute căi pentru normalizarea comunicării dintre grupurile, etniile, religiile sau popoarele învrăjbite, soluții pașnice, negociabile pentru conflictele care îi mai dezbină pe oameni. Este mai ușor să rănești decît să vindeci, mai ușor să distrugi decît să construiești, dar măsura adevăratei măreții și a nobleței de spirit e dată aici tocmai de capacitatea de a edifica punți pentru a înlesni cunoașterea și înțelegerea reciprocă. A venit cred vremea să priceapă tot omul că interesele naționale nu pot fi validate, astăzi mai mult ca oricînd, decît în condițiile acceptării imperativelor majore ale vieții internaționale. Cu alte cuvinte, că respectul și iubirea aproapelui nu-s precepte abstracte, ci reprezintă unica noastră șansă concretă de a viețui în armonie pe un pămînt care, deși se micșorează pe zi ce trece, ca o piele de măgar, ne găzduiește totuși, în generozitatea lui, pe toți deopotrivă.

E o socoteală greșită să crezi că, punînd foc ogradei vecine, vei putea trăi multă vreme în siguranță: dimpotrivă, nu faci decît să grăbești venirea zilei în care incendiul va izbucni în propria ta casă. Cine seamănă vînt, culege furtună.

München, ianuarie 2002

Note:
1 Naționalism: doctrină politică care preconizează conștientizarea sau apărarea intereselor naționale și se întemeiază pe exaltarea ideii de patrie sau de națiune.
2 Naționalism: 1. a) devotament față de propria națiune; patriotism b) patriotism excesiv, îngust, agresiv; șovinism 2. doctrina după care interesele, securitatea națională sînt mai importante decît considerentele internaționale; opusul internaționalismului.
3 Naționalism: conștiință națională, statală (supra)accentuată. Naționalist: cel ce își supraapreciază propriul popor (propriul stat).

GHEORGHE SĂSĂRMAN s-a născut în 1941. Trăiește în Germania. Este arhitect și scriitor. Cuadratura cercului, Cluj, 2001; Sud contra Nord, Cluj, 2001.


2002.06.21.

articolul în format *.pdf