Traian ȘTEF
Transilvania și corupția
Actualitate 
Se discută foarte mult acum, în toate mediile, despre corupție. Discută guvernanții înșiși, presa, cetățenii, organismele internaționale. Cu toții, însă, în diapazoane diferite. Presa din țară, cu disperare, văzînd că toate semnalele ei sînt zadarnice; organismele internaționale, cu îngrijorare, avertizîndu-ne că avem o problemă; cetățenii, în ton de bîrfă, ca și cum nu i-ar privi direct situația; guvernanții, cu seninătate, ca și cum ar fi vorba despre un fenomen firesc, prezent și la case mai mari. Un puternic semnal de alarmă preluat și amplificat imediat de presă se datorează Bihorului. Un procuror are curajul să emită mandat de arestare pe numele unei persoane legate de partidul de guvernămînt. Persoana respectivă a finanțat campania electorală a PDSR (eu bănui că și a altor partide, pentru că, în general, oamenii de afaceri încearcă să se protejeze la două capete) direct și prin intermediul tatălui care a și ajuns prefect. Presiunile asupra procurorului și asupra instituției au fost și sînt imense, lăsîndu-se inclusiv cu o victimă, dar cunoscutul de pe acum Lele nu cedează și se războiește (ajutat doar de presă) cu mașinăria Puterii. Acest scandal este amplificat prin declarația deputatului Mihai Bar, care susține că i s-au oferit două miliarde de lei pentru a-l înscrie pe lista candidaților parlamentari pe acuzatul de astăzi, Adrian Tărău. N-a primit banii, dar se bănuie că au fost dați la București sau celorlalți candidați – trimiși de la București, astfel susținîndu-se numirea în funcția de prefect a tatălui în pofida avertismentelor și informațiilor (inclusiv din partea SRI, din cîte se aude). Aceste două evenimente ne ajută să definim mecanismul corupției din România.

Cea mai succintă și cea mai clară definiție a corupției se poate da în două cuvinte: negocierea autorității. De o parte trebuie să fie inevitabil un reprezentant al autorității, al legii adică, pentru că legea este singura care conferă autoritate într-un stat de drept, iar de partea cealaltă un cetățean care negociază legea. Încearcă, adică, un comerț cu autoritatea. Încearcă să dobîndească o favoare din care cedează un procent pentru cel cu care negociază. De cele mai multe ori, din această negociere pierde statul sau autoritatea locală. Ce se negociază, de obicei? Răspunsul e simplu: taxele către stat. De ce? Pentru că sînt foarte mari și chiar dacă împarte cîștigul tot mai rămîne destul. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, pentru că are cu cine face acest negoț. În mod normal, primul pas ar trebui făcut de cetățean. Aș zice că, în condițiile de la noi, nu este nici o crimă că încearcă. Cînd statul ne ia tot la lumina zilei, depășind însăși definiția hoției, că unii încearcă să-l fure nici nu ni se mai pare un lucru imoral. Cînd doi hoți se fură între ei, parcă l-am aplauda pe cel care fură mai mult de la celălalt. Problema este însă că de cele mai multe ori unul este în slujba cuiva. Fură pentru altcineva și se mai lipește și de palmele lui. Cum rămîne atunci cu corupția? Dacă autoritatea însăși are inițiativa, iar corupătorul este doar în ghilimele, fiind, de fapt, unealta, definiția de mai sus nu mai e valabilă. Cînd Puterea însăși fură din propriul buget, prin intermediari, nu mai e corupție, ci gangsterism.

Cele două cazuri sînt concludente, deci, pentru mecanismul „corupției” (să-i zicem tot așa, dar în ghilimele) de la noi. Nu cetățeanul îl cumpără pe politician, ci partidele vînd imunitate, scutiri de impozite și taxe etc. și îi protejează pe aceia care au cu ce le cumpăra. Partidele noastre sînt formate în mare măsură din ciocoi, din ariviști. Ei nu au o bogăție stabilă, dobîndită de generații, ei vor să se îmbogățească repede și să-și perpetueze politic privilegiul de a negocia autoritatea conferită lor de lege.

Tot în județul Bihor, Tribunalul este în mare degringoladă. Sînt acuzați și arestați judecători și avocați, iar presa le arată vilele (pe ale lor, pe ale polițiștilor și vameșilor). De ce s-a ajuns la o astfel de amploare a „corupției”? Din același motiv: sînt puse în vînzare hotărîrile judecătorești. Așa cum se știe cît trebuie să plătești fiecărui medic dintr-un spital (prețul se transmite din om în om sau prin asistente), tot așa este cunoscut și tariful judecătorilor. Mai mult, umblă multe zvonuri în legătură cu emisarii de partid care vin și iau lunar de la toate instituțiile descentralizate (în special de la vămi, poliție, justiție). Dacă toate cele de mai sus nu sînt o exagerare datorată acelei disperări a presei pe care am pomenit-o, înseamnă că statul însuși este corupt, forma lui de întocmire, instituțiile. Refuz să accept, însă, că toți am fi corupți, că nimeni nu e cinstit în România, resping atribuirea unei vinovății colective de tipul celei de mai an care trimitea la toți membrii partidului comunist. Nu cred că noi, cetățenii, sîntem agenții corupției, ci aceia care dețin autoritatea conferită de lege, dar care o personalizează în expresia „legea sînt eu” sau „statul sînt eu”.

De ce aceste mari cazuri în Transilvania? Dacă aici sînt banii… De ce o anumită indiferență a instituțiilor colectoare și a cetățenilor? Dacă tot la București merg banii… Cea mai mare parte din banii negri merg la partide: în conturile oficiale, ale fundațiilor pe care le-au înființat în acest scop, la oamenii lor de influență, la șefi. Se centralizează. Numai șefii filialelor știu cît trebuie să se dea la centru, cît se dă direct, cît se intermediază. Dacă ar spune dl. Mihai Bar tot ce știe (despre ai săi, despre alte partide, despre instituții), ar trebui să se ascundă și a șaptea spiță din neamul lui. Se pare că iar partidul e-n toate, iar unele murmure sugerează că inclusiv serviciile de informații trebuie să raporteze doar ce place urechilor trandafirii și fine.

Îmi pun, totuși, întrebarea, de ce această lipsă de reacție a cetățeanului față de propriul destin, în fond. Un răspuns, care definește mentalitatea românilor, se poate descoperi nu numai în istorie, ci și în referendumurile recente pentru înființarea de noi comune. Multe comune din județul Bihor au fost înființate după apartenența sau nonapartenența la CAP. Au apărut astfel construcții hilare formate din localități de o parte și de alta a unui munte, la mari distanțe, fără căi directe de acces. Au avut acum posibilitatea să intre într-o nouă formă, normală. Dar cei din centrele reședință de comună au votat împotrivă iar mulți dintre ceilalți, direct interesați, nu s-au prezentat la vot. A fost mai mult un fel de exercițiu de manipulare, unde primarii în funcție s-au folosit de specialiști. La bufetul dintr-un sat de munte a fost lansată întrebarea: „Centru de comună vreți voi să fiți? Să fie sediul Poliției colea, vizavi?” Pînă atunci nici nu se gîndiseră că dacă satul lor va fi reședință de comună acolo va fi și Poliția… Există, deci, în orice formă de organizare administrativă o plăcere a centralismului, o plăcere de a trage frișca pe tortul tău. Există, apoi, o mentalitate comodă, care așteaptă de la alții schimbarea, de a nu protesta vehement decît atunci cînd nu mai picură nimic, cînd bătaia de joc a depășit toate limitele. Mai există un fel de ură de sine manifestată în invidia față de celălalt: de ce să înființăm comuna noastră, dacă nu eu voi fi primar? Observarea desfășurării acestor referendumuri mă face sceptic și în ce privește eventualitatea regionalizării țării. Există o anume corupție a voinței și mentalităților care ne ține mereu în urmă, care înseamnă, de fapt, o mare neîncredere în noi înșine. Românii vor, parcă, să fie apărați de alții, conduși de alții. Mulți doresc integrarea în NATO cu gîndul că România va trebui să urmeze o politică dictată de țările dezvoltate și puternice ale organizației. Tot așa, sînt tot mai mulți care cred că am avea nevoie de un președinte de altă naționalitate decît română (dar nu ungur, totuși). Un neamț. Ar fi aceasta și o sugestie pentru PNL sau PNȚCD, de exemplu. Se pare că istoria are și întoarcerile și ironiile ei.

Cît privește corupția și ardelenii, ne-am resemnat. Ca să obținem niște finanțări pentru un pod, mai invităm cîte un ministru la o vînătoare, îi mai facem o casă de vacanță și în Ardeal, îi mai îmbogățim conturile, mai un cadou de ziua lui, a nevestei, a copiilor (de la universitățile europene) și tuturor ni se pare normal și-l felicităm pe cel ce reușește.

TRAIAN ȘTEF s-a născut în 1954 la Brădet, jud. Bihor. Este redactor la revista Familia. Despre mistificare. Eseuri, Oradea, 1997.


2002.06.21.

articolul în format *.pdf