MOLNÁR Gusztáv
De la modelul elvețian la modelul ardelean – via București
 
Cu oarecare vreme în urmă profesorul Urs Altermatt a ținut la Colegiul Noua Europă din București o prelegere despre modelul elvețian, arătînd că Elveția edificată pe cantoane este în primul rînd o federația a națiunilor și, sub acest aspect, nu poate fi comparată cu tradiționalele state naționale europene. Pe de altă parte – ca stat național –, ea urmează modelul francez: un stat bazat pe drepturi cetățenești și susținut prin voința subiectivă a indivizilor. Făuritorii ideii de cetățenie elvețiană au avut în vedere ca pe lîngă și sub națiunea politică ce există la nivel federal să asigure, la nivelul comunelor și cantoanelor, un cadru solid pentru păstrarea și dezvoltarea comunităților („națiunilor”) culturale. Această ambivalență, întrepătrunderea instituțională și sentimentală a comunității tradițional-culturale native și a celei volitiv-politice bazate pe libera alegere constituie secretul solidității și stabilității micului stat alpin. În timp ce, în deceniile din urmă, o serie de federații s-au dezintegrat pentru că a reieșit că erau formate numai din „națiuni” și nu aveau cetățeni care să le voteze în cadrul ceremonialului secret și invizibil al „plebiscitului cotidian” iar numeroase state naționale proclamate drept unitare se confruntă și ele cu spectrul destrămării, Elveția – reproducînd parcă la scară redusă complexitatea specifică a Uniunii Europene – trăiește și înflorește.

În opinia profesorului elvețian, dacă în cadrul unui stat culturile naționale se omogenizează excesiv în sens politic, identitatea multiculturală a comunității plurilingve este strivită. Elveția a evitat această fundătură istorică și pentru că granițele sale politice și administrative nu coincid „mereu” cu cele culturale, adică lingvistice și confesionale. Andrei Pleșu, directorul Colegiului bucureștean, care, ca amfitrion, a caracterizat în mod politicos modelul elvețian ca fiind „simpatic” și „atractiv”, a tras din remarca de mai sus a lui Urs Altermatt o edificatoare concluzie, întrebîndu-se dacă e bine oare c㠄la noi există unități administrative, cum sînt cele două celebre județe secuiești, unde granița administrativă pică exact pe granița de limbă și peste granița confesională. În acest caz, avem un exemplu exact opus celui elvețian și ne putem întreba dacă această situație e de natură să ne ajute, să ne facă viețile mai ușoare, sau să complice lucrurile, tocmai prin faptul că aceste granițe pică atît de riguros unele peste altele”.

Această judecată epuizează criteriile frivolității intelectuale. Prin frivolitate intelectuală nu înțeleg doar faptul de a face afirmații care nu corespund realității (în Harghita proporția populației românești este de 14 la sută, în Covasna de 23 – aceasta nu s-a modificat din 1992 –, ceea ce, în Europa Occidentală cel puțin, se traduce fără echivoc ca zonă cu populație mixtă), ci – în acest caz special – că un intelectual de elită neoccidental trage, dintr-un fenomen vest-european pe care îl înțelege perfect din punct de vedere conceptual și îl și acceptă, concluzii, cu privire la propria-i țară (sau la sine însuși), care vin în flagrantă contradicție cu natura și contextul spiritual-instituțional ale exemplului vest european luat drept punct de plecare. Un alt frumos exemplu al acestei ușurătăți este modul în care se raportează Andrei Pleșu la problema federalismului românesc. România – spune Andrei Pleșu –, datorită deosebirilor dintre ardeleni și regățeni și a puternicelor identități regionale manifestate atît în cadrul Transilvaniei cît și în acela al Vechiului Regat, este naturaliter un stat federal. De aici însă, în opinia filozofului bucureștean, nu urmează că atunci federalismul chiar ar trebui introdus, nu, în această privinț㠄nu e de făcut neapărat un experiment” în cadrul României. Iată, în schimb, „Basarabia”, în legătură cu care românii ar accepta să discute despre federalizare. „Basarabia – de ce nu o federalizare?” întreabă fostul ministru de externe al României. Nici nu-i trece prin cap – chestiunea a fost formulată clar de chișinăuanul Mihai Fusu încă în 1991; textul poate fi citit în volumul Provincia 2000 – că pentru ca România să poată integra nu „Basarabia”, ci Republica Moldova, ar trebui mai întîi să se federalizeze ea însăși.

Situația de acum indic㠖 la un mod oarecum ironic – probabilitatea ca Republica Moldova să se transforme, ea mai întîi, dintr-un stat unitar într-o federație (vezi documentele publicate în rubrica Perspective). Dar nu pare că România ar dori să urmeze acest exemplu. Ba dimpotrivă, ne putem aștepta ca această nouă presiune descentralizantă ce se exercită asupra Bucureștiului – și care nu provine din interior, ca în cazul Ardealului – să potențeze inflexibilitatea și iritarea aparatului de stat și ale întregii elite politice românești, dacă ar avea a se confrunta sub orice aspect cu sfidarea descentralizării politice.

După toate semnele, în spatele planului de federalizare propus Chișinăului se află nu numai Rusia, ci întregul complex de colaborare geopolitică ruso-americană ce cunoaște o dezvoltare tot mai intensă după 11 septembrie. Ceea ce e cu adevărat nou și oarecum neobișnuit în acest context geopolitic e că, în timp ce va pecetlui probabil impasul de mult evident al „reîntregirii”, în ordine socială, politică și geostrategică va apropia, de fapt, România de Moldova și mai cu seamă de Rusia. Această situație obligă elita românească angajată în plan național și în genere, sub o formă oarecare, în planul politicii nu numai să renunțe la iluzia reunificării realizabile cumva în contextul integrării euroatlantice și a rolului de „fruntariu occidental” față de Rusia (vezi în legătură cu aceasta cartea profesorului Al. Zub, Impasul reîntregirii), ci și să conștienteze în sfîrșit alternativele politice reale între care poate alege.

Numeroși analiști se înspăimîntă singuri și sperie opinia publică cu spectrul unui nou tip de totalitarism, referindu-se la concentrarea de către Putin a tuturor factorilor politici, economici, militari, mediatici și de servicii secrete compatibili cu un curs occidental într-un singur centru „reformist” sau la Adrian Năstase, care întruchipează în România aceeași tendință. Dar puțini se gîndesc la teribila erodare a sprijinului social de care se mai bucură Putin în Rusia și la natura opoziției căreia va trebui să facem față în România dacă aripa „reformist㔠a PSD își va extinde influența – după UDMR – și asupra Partidului Liberal. Cînd, în urmă cu cîteva săptămîni, la Chișinău, l-am întrebat pe Oazu Nantoi, unul dintre cei mai buni analiști politici moldoveni, ce forță reală reprezintă partidele politice care se opun comuniștilor, mi-a răspuns că în Moldova nu există, de fapt, partide politice în sensul european al cuvîntului (el doar o știe, căci e președintele unui asemenea partid „inexistent”) și că față de comuniști doar „și mai comuniștii” dispun de o bază socială și politică veritabilă.

Această situație structural determinată, tipic est-europeană, anteproiectează în România reapariția alternativelor din 1991. Există deja semne vizibile că complexul de putere postcomunistă aflată în spatele PSD a început să-și reașeze rîndurile și se pregătește să deschidă față de guvernul angajat într-o „fugă înainte” un nou front, intern, ceea ce ar putea pecetlui definitiv soarta democrației românești destul de șubrede și așa.

Faptul că o însemnată parte a elitei spirituale bucureștene e inaptă să poarte o discuție de fond despre opțiunile pe care le are țara a reieșit încă din reacțiile de după publicarea Memorandumului care propunea regionalizarea României. După ce Partidul Național-Liberal a aruncat pur și simplu la gunoi proiectul de reformă extrem de moderat al propriilor senatori – bănățeni –, cred că ne-a devenit limpede tuturor că din partea cercurilor politice bucureștene nu ne putem aștepta la o reformă constituțională veritabilă. A venit vremea să tragem concluziile corespunzătoare și să elaborăm un asemenea model constituțional ardelean (în numărul viitor vom publica textul proiectului constituției regionale alcătuit de partidele și atelierele teoretice regionaliste din Voivodina, text care ne va putea servi drept călăuză în multe privințe) și să realizăm o asemenea strategie ardeleană care să se fundamenteze clar și fără echivoc pe însușirile structurale central-europene ale acestei regiuni istorice și care nu e dispusă să se resemneze cu dezolarea est-europeană izvorîtă din absența alternativelor acceptabile și viabile.

Despre acest model și despre această strategie vom iniția în numerele următoare ale Provinciei o dezbatere, oferind paginile revistei noastre tuturor acelora care cred că au un cuvînt de spus în această problemă.

MOLNÁR GUSZTÁV s-a născut în 1948 la Sălard, jud. Bihor. Este colaborator al Institutului Teleki László din Budapesta, filosof. Problema transilvană (în colaborare cu Gabriel Andreescu), Iași, 1999; The Vanishing of In-Between Europe, în Regio, 2000, 1.


Traducerea: Paul DRUMARU
2002.06.21.

articolul în format *.pdf