ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
 
O zi de-a mea. Ce fel este o zi de-a mea? Cum e o zi de-a mea în capitala României, unde locuiesc? Să zicem, pe la mijlocul lui septembrie, într-un moment cînd toate cele trei publicații la care lucrez – că veni vorba, le-am potrivit frumușel totuși: un cotidian social, un săptămînal social-cultural și un lunar cultural și politic! – se află la închiderea ediției. În asemenea momente te duci la teatru. Eu descriu așadar acum o zi de-a mea care nu e cîtuși de puțin aidoma celorlalte, cînd șezînd liniștit în fața calculatorului de dimineața pînă seara scriu și traduc cîte-n lună și-n stele – asta-i o zi cînd nu stau acasă, ci umblu de colo-colo de parcă m-ar hăitui cineva.

Să nu credeți că la teatru m-am relaxat! Dar nici de vreo decepție n-am avut parte. Încet-încet, începi să trăiești și plăcerea relaxării tot în fața calculatorului: umbli brambura prin internet, corespondezi anonim sau te dedai la vreun joc (încă tot la șah, unde posibilitatea ca norocul să joace vreun rol e aproape exclusă, mă descurc cel mai bine, dar sînt un as balcanic de băftos la table și-mi savurez uneori succesul și la biliardul care include și el elemente ca riscul și întîmplarea).

De la teatru, deși spectacolul nu m-a decepționat, am ieșit mai împovărat de gînduri de cum intrasem. Cînd m-am decis să mă duc la matineul acela îmi zisesem: avem aici închiderile astea de ediție, la naiba, cum treci de una, hop că vine cealaltă. Acum, după ce am ieșit, îmi zic: ce bine că există treaba asta cu închiderea ediției, are omul posibilitatea (sau iluzia?) acțiunii cu miez și cu rost, pentru ca despre relativa siguranță existențială pe care ți-o procură bruma aia de bani cîștigați să nici nu mai pomenim. Căci în piesa, mozaicată, construită din fragmente imbricate, pe care am văzut-o – opera unui autor maghiar, în interpretarea bună, puțintel postmodernă a trupei teatrului „Szigligeti” din Oradea, la festivalul de toamnă al teatrelor minorităților, care a avut loc la București – e vorba de oameni care nu-și găsesc locul, sensul existenței lor în lumea lipsită de compasiune. Omul nu e stăpîn peste propriu-i destin, cam ăsta ar fi mesajul filozofic al piesei. Vezi într-o regie și interpretare foarte frumoase cum și soarta societății (o trupă de dansatori rămasă de izbeliște, fără ocupație, zbătîndu-se într-o nesiguranță sufletească și existențială) dar chiar și faptele sale sînt dirijate de oarba întîmplare. Deși pe baza piesei s-ar cuveni să spun mai degrabă: cruda și cinica întîmplare. Eu într-asta cred – luîndu-mă și după Jung –, anume că întîmplătorul e deci inevitabil, cinic, crud și chinuitor. (Faptul că e inexplicabil nu mă îngrijorează. Pentru a explica inexplicabilul există întotdeauna parametrii ascunși sau statistica – de obicei li se mai spune și dumnezeu.)

Dar să ne întoarcem la ziua cu pricina. Spre teatru am parcurs per pedes o bună bucată de drum (bulevardul Carol e rîmat tot, răscolit pînă la Piața Universității, de-a lungul său muncitori ponosiți se hlizesc lăsîndu-se zguduiți de ciocanele pneumatice alimentate de compresoare de aer, zbieretele și duhoarea particularizează întreaga panoramă). Pe trotuarul din fața școlii comerciale, în dreptul unui burlan de scurgere, căsca pliscul un puișor de vrabie căzut pe spate. Ce întîmplare îl aruncase din cuib? Ce șanse de supraviețuire să fi avut? Dar și așa, care-i diferența dintre faptul de a fi rămas sau de a nu fi rămas în viață? Are oare existența sa de-o clipită vreo însemnătate, fie și numai pentru sine? Cînd se destramă, ce rămîne la urma urmei dintr-însul? Mai încolo, într-o zonă mai însorită, o gașcă de vrăbii voioase se scăldau în praf. Și mai încolo, la intrarea unui gang, o femeie împovărată de jeg gîfîia în somnul beției. Alături, vînzătoarele curățele dintr-un chioșc cu produse de patiserie îi priveau cu seriozitate pe cumpărători.(De aici iau de obicei ștrudel cu mere, cozonăcei și „chirteș” aici nu se fac.) Vînzătorul de ziare s-a plictisit de mult să anunțe în gura mare știrile de senzație. Un domn în etate pășea îngîndurat înspre stația de autobuze.

Acum, cînd scriu toate astea, ascultînd Appassionata lui Beethoven, am sentimentul că pe lume sînt foarte puține lucruri cu adevărat esențiale.

Ei, așa a fost ziua aceea a mea în București.

ÁGOSTON HUGÓ s-a născut în 1944 la Mediaș, jud. Sibiu. Este colaborator la cotidianul Krónika din Cluj și la revista A Hét din București. Bukaresti élet, képek (Portretele vieții bucureștene, eseuri), Oradea, 2000.


Traducerea: Paul DRUMARU
2002.09.02.

articolul în format *.pdf