Paul DRUMARU
Scrisori din Transland
 
Stăteam, puiule, la tembelizor – apropo, odinioară, în Iepoca de Aur, avea soacră-mea la Galați un cîine, Flipsy (îl scriu cu igrec ca să nu mă acuze lumea că-s snob...) de rasă nedefinită, de fapt nici nu știu cum arăta, eu nu l-am cunoscut prea bine, îl știu mai mult din povestirile altora, și Flipsy ăsta era un cîine de treabă, nemușcăcios, nici de lătrat nu prea lătra, dădea din coadă, ei, da, coada, vezi tu, Armaghedoane, alt cuvînt care ție n-are să-ți spună mare lucru, cînd o să ți se mai precizeze sinapsele și o să poți începe să-ți dai și tu cu părerea, dar pentru noi atunci, ehei, Coada! – o dată a stat nevastă-mea vreo 4 h la coadă și a apucat ultimul pui, i-a despărțit vînzătoarea pe frații Petreuș (că așa se dădeau, pereche, vreo 900 g amîndoi; mai era și Ansamblul Ciocîrlia, vreo 5 buc., cam 1 kg în total) și a luat o geantă în cap, de la femeia care stătea în spatele ei și rămăsese fără, tu-ți aia a mă-ti, ce, eu n-am stat la fel ca tine, nu puteai fi tu după mine, de ce mama dracului n-a fost să fie invers?! – ți-am mai scris eu despre Invers în scrisoarea din iulie, uită-te în ea, adică ce-i aia invers? chiar, așa, ce-i? de-a-ndoaselea?, că dacă ar fi să fie numai atît, atunci acum noi chiar că trăim pe invers, lumea-i de-a-ndoaselea iar noi trăim de la coadă la cap, încît în curînd o să ne întîlnim, eu și cu tine, la jumătatea drumului, o să avem amîndoi vreo 30 de ani și o să facem un buchet mare de floarea vîrstei și o să-l ducem la cimitirul Ghencea Militar, bă, nostalgicule, o să ne apelăm reciproc și în privința mea o să și fie adevărat, eu întotdeauna am fost nostalgic, încă de la nașterea mea, în mileniul anterior, mereu am tînjit după..., după ce? – îți spun eu odată și asta, acum ajunge să știi că am scris și o carte, „Viitorul ca trecut”, n-am publicat-o, cine dracu să mi-o publice atunci în Iepoca de Aur iar acum cine dracu s-o publice dacă n-am subvenție, spus pe șleau: bani, biștari, ei bine, n-am, dar nu mă plîng, să plîngă cine nu mă poate citi, indiferent din ce motiv, nu există nici o scuză, ba dimpotrivă, invers și chiar inversul inversului, care dacă crezi că e pe față ești prost, e într-o dungă, bilingvule, apropo, știi că într-o comună bihoreană, pare-mi-se, s-au pus – sau s-a pus problema să se pun㠖 plăcuțe bilingve la străzi, pentru rromii majoritari acolo, ceea ce l-a făcut pe un jurnalist să se strice de rîs, s-a și stricat de altfel, nu-l mai poți întoarce cu cheia, nu mai funcționează decît dacă-i tragi un pumn în cap –, așa că mă și mir că n-a ajuns, coada, zic, pe locul 1 la sensuri, acolo unde sînt așezate cuvintele-titlu, unul după altul, în DEX, Armaghedoane, știi tu ce-i aia, un dicționar? – și li se încurca printre picioare, umbla mereu după ceva de mîncat, ăsta era poate singurul său cusur, așa că-i mai trăgea cineva cîte-un șut, dar în general îl iubeau, era și simpatic cică, și-apoi îi și distra, cîinele, dragă, cine altul? – Flipsy ăsta deci avea obiceiul de a intra în casă ori de de cîte ori vorbea Ceaușescu la televizor și cît ținea cuvîntarea – și îți spun eu că ținea – Flipsy ședea în fund în fața tembelizorului și hauhauhau, hauhauhau, lătra fără încetare iar cum se termina o zbughea în curte, unde era mereu o grămadă de lume care se minuna și rîdea, veneau și oameni de pe alte străzi să vadă cu ochii lor și să audă ce le ajunsese la ureche, mă mir că n-au venit și securiștii sau or fi venit, naiba știe, în orice caz, de ridicat nu i-au ridicat pe stăpînii animalului, căci Flipsy era, de fapt, proprietatea comună a întregii curți unde mai locuiau pe vremea aceea și bunica, și tanti Gila, și băieții, și nea Ilie, nea Marin, țiganul Culiță și Andrei, pripășitul, pe care, cînd îl trimiteai la piață, trebuia să-l trimiți de mai multe ori, separat pentru fiecare lucru, căci dacă-i spuneai să cumpere și varză, și cartofi, și ceapă venea cu un pepene, de restul uita – în așteptarea unui film pe care-l mai văzusem de altfel în alb-negru, „Insula Ellis” îi zice, un serial care mie îmi place, mai ales cum zice Ștrul ăla, Rubinstein, Jack, compozitorul, cînd se uită de pe vapor și vedea Statuia Libertății cu cununa ei de spini în cap: „America...” (nu cu mult mai mult a apucat să zică, adică să scrie și Kafka, Franz, praghezul de limbă germană care și el tot voia să emigreze dar pînă la urmă a migrat spre interior pînă ce-a ajuns un simplu K din K und K, Kaiserlische und Königliche Cacania), trăgeam cu coada ochiului la ecran, la nu știu ce emisiune în care o domnișoară îi întreba pe niște băieți dacă aveau fani, ăia n-au înțeles din prima, au înțeles probabil bani, căci unul blond și simpatic zice: Ce să avem?, Fani, repetă ea, am auzit că s-au făcut niște fan-cluburi, Da, zice băiatul, vreo cincizeci, cel mai mare la Tîrgu Mureș și eu am crezut că erau niște unguri, dar el: că la noi, în Moldova, nu prea, cred că nu-s decît trei, pînă la urmă a reieșit că erau o formație, s-a dat un fragment de videoclip cu ei, păreau chiar buni băieții, m-am dumerit că erau de la Chișinău sau poate am înțeles eu greșit, dar nu asta contează, Știți, zice băiatul-șef, ce-ați văzut în clipul ăsta? Noi peste 300 de ani, adică Chișinăul peste 300 de ani, clădirile toate sînt simulate digital, deși pe baza celor reale, aia mare rotundă, știți ce este? Nu, zice partenera de discuție – să-i spun talkșoița? dar nu știu dacă era un talk-show, nu știu ce era – Circul! – zice băiatul triumfător – și apoi a început Insula Ellis, a trebuit să dăm pe alt canal, apare în generic Iacob Rubinstein din Ucraina, zice „America...” și pe chestia asta zbang: „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...”, intră publicitatea și apar oile verzi urcînd dealul la lup, să le tundă, pînă ce bea una nu știu ce vodcă răcoritoare și-l tunde pe lup acolo, înăuntru, în cabina aia de scînduri leită closetul din grădina de la Galați, după care începe să se tundă singură, teribil, monșer, îmi place la nebunie reclama asta, ce să ne jumulească alții, ne jumulim noi singuri, că și noi sîntem capabili, pe cînd o reclamă cu furtul căciulii din par, tăiatul crăcii de sub picioare și, apropo de defunctul Flipsy, tăiatul frunzei la cîini?! Acuma, puișorul meu de bogdaproste, Armaghedonică, știu că n-a fost o scrisoare dintr-alea intime, cum ți-ai fi dorit și cum mi-aș dori eu dacă aș fi în locul tău peste cîțiva, nu 300, în nici un caz, cu gaura asta în ozon și cu restul, ani, cînd vei ști să citești, căci nici prin cap nu-mi trece că vei vrea să rămîi la cultura orală, știu: a fost o scrisoare de ochii lumii, mama ei de lume de orbeți cu 6 miliarde de dioptrii care se iau după orbii din frunte ce dau în gropi dar însă tot nimeresc, știm noi, Brăila, să vadă și ea, lumea: cîmpu’ alb, oile negre – sau verzi? or fi rude cu caii de pe pereți?, cine știe, asta-i țara tuturor posibilităților, digital e posibil să vezi numai bivoli albi, la un suc de bivoliță vom face o reclamă cu o turmă de bivolițe albe într-un tău albastru sau verde ca Marea Neagră, să nu mă înțelegi aiurea, mie chiar îmi place reclama respectivă, da, mai mult ca aia care alintă aroma care te alintă cînd vezi ieșind din baie sexul frumos și deștept, nici o grijă, o să-ți scriu data viitoare despre ce-am vrut să scriu acum și n-am mai ajuns – despre „băncile de mîncare” și despre ce a mai întrebat apropo de România John din Idaho – așa că, Armaghedoane, învață repede să citești, nu te baza numai pe cultura bucală, să nu ajungi și tu la spital ca băiatul ăla căruia i-a vîrît frate-său o bilă în ureche și-a tot împins-o cu pixul deoarece o auzise pe învățătoare spunîndu-i că tot ce-i intră pe-o ureche îi iese pe cealaltă și-a vrut să vadă dacă-i adevărat. Ție îți plac libelulele? Mie da.

PAUL DRUMARU s-a născut în 1938 la Alba-Iulia. Este scriitor, traducător. Transland – Poeții mei maghiari (2 vol.), București, 1999.


2002.09.02.

articolul în format *.pdf