Carlos CORRAL SALVADOR s.j.
Relațiile dintre Biserica Catolică și Europa*
Perspective 
Dimensiunea religioasă a construcției europene
Articolul pe care-l publicăm mai jos se referă, așa cum spune și titlul, strict la relațiile dintre Europa și Biserica Catolică, înțelese amîndouă în calitatea lor de comunități. El atinge doar în treacăt – dar inevitabil – problema dimensiunii religioase a “proiectului Europa” și aceea a contribuției Bisericilor europene la această construcție. Puțină lume mai exclude azi, din definiția Europei, tradiția creștină. Cu toate acestea, dimensiunea religioasă a construcției europene pare mult rămasă în urmă față de dimensiunea economică, politică și socială (în măsura în care acestea pot fi distincte). S-a și reproșat, de altminteri, Bisericilor – și Bisericii Catolice în primul rînd – o anume reticență sau chiar neimplicare. Biserica însăși și-a examinat cu severitate rezervele și de o bună bucată de vreme ea a trecut la ofensivă, pretinzînd – și încercînd – să se numere printre protagoniștii acestui edificiu al viitorului. Biserica Catolică și-a și creat, în acest sens, unele organisme și instituții specifice, căutînd să fie cît mai aproape de deciziile fundamentale și să participe la modelarea acestora. Dar ea însăși își resimte ca insuficient㠖 sau nu cu totul adevcat㠖 această prezență. Pe de altă parte, dimensiunea religioasă a proiectului european nu e de competența strictă a Bisericii Catolice. Ea trebuie modulată prin prisma diversității religioase a Europei și la proiect trebuie să participe atît vocea ortodoxiei și a protestantismului (aceasta deja prezentă), cît și corul micilor biserici. Diversitatea religioasă înseamnă însă și un pachet de tensiuni, în bună parte nerezolvate. Poate că o primă problemă ar fi ca măcar marile confesiuni europene („mari”, aici, doar în sensul în care cuprind mai mulți credincioși) să-și armonizeze pozițiile și să aibă un punct de vedere măcar coerent, dacă nu și unitar, în privința edificiului european. O problemă delicată și complexă o va constitui implicarea bisericilor ortodoxe în desăvîrșirea acestui proiect. Deocamdată, o singură țar㠄ortodox㔠– Grecia – face parte din Comunitatea Europeană. Și sînt, firește, alte cîteva țări, de aceeași culoare religioasă, care aspiră la integrare. Dar o voce care încă doar aspiră la integrare nu se aude tot atît de tare ca una care face deja parte din comunitate. Poate că, pe moment, o soluție ar fi folosirea ortodoxiei grecești pe post de difuzor, măcar pînă cînd bisericile ortodoxe care și-au învins reticențele față de proiectul european reușesc să-și creeze instituții comune de reprezentare. Bisericii Catolice îi vine, desigur, mai simplu, datorită structurii sale organizatorice. Autocefaliile ortodoxe vor avea, probabil, mai multe dificultăți în realizarea unor instituții care să stea alături de instituțiile europene. Dar o formă de prezență instituțională va trebui găsită, spre a depăși complexul vorbirii de pe margine. (Al. C.)



Constituirea unui spațiu comun european pe plan nu doar politic și economic, dar și cultural și social pare de-acum un proces ireversibil. E nevoie, prin urmare, să limpezim principiile care trebuie să reglementeze relațiile dintre Biserică și Europa la nivelul respectivelor organizații.

Europa și organizațiile sale internaționale (1)

Astăzi se vorbește de Uniunea Europeană (UE); însă de ce Europă e vorba?

Există instituții internaționale care includ diverse state europene și altele care cuprind, pe lîngă acestea, și țări situate în afara continentului. Reflecțiile noastre se vor referi la Europa „celor doi plămîni”.

Această Europă e organizată, concentric, în trei instituții principale: UE, actualmente constituită din 15 țări, Consiliul Europei și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) (2).

UE a fost creată prin Tratatul de la Maastricht, semnat în 17 februarie 1992, și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. El a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999. Amendamente noi au fost introduse prin Tratatul de la Nisa, încheiat în decembrie 2000, semnat în 26 februarie 2001 și încă în curs de ratificare.(3) Astfel, Europa se prezintă ca un corp care a atins un asemenea prag de dezvoltare și o asemenea complexitate încît se mișcă de-acum pe trei linii: una interguvernamentală, una intercomunitară (cu instituții comunitare dotate cu autonomie) și una democratic-participativă sau de integrare sectorială (4).

Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, constituit prin Statutul din 5 mai 1949 și semnat de 49 de state, are ca țint㠄realizarea unei unități mai strînse între țările membre, cu scopul de a salva și promova idealurile și principiile care constituie patrimoniul lor comun și de a le facilita progresul economic și social” (art. 1). De aceea, „fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiul Statului de drept și să asigure, în cadrul jurisdicției sale, respectarea, pentru toate persoanele, a drepturilor umane și a libertăților fundamentale” (art. 3).

OSCE e fructul, pornind din 1 ianuarie 1995, instituționalizării precedentei Conferințe asupra Securității și Cooperării în Europa (CSCE). Aceasta, inițiată în 1972 și constituită prin Actul final de la Helsinki, din 1 august 1975, începe să se instituționalizeze după sfîrșitul războiului rece și după căderea zidului Berlinului, pe baza Cartei de la Paris pentru o nouă Europă (21 noiembrie 1990) (5). OSCE se întinde de la Vancouver la Vladivostok și cuprinde la ora actuală 55 de state, aparținînd Europei, Caucazului, Asiei Centrale și Americii de Nord. Și Sfîntul Scaun e membru al Consiliului. OSCE dezvoltă trei tipuri de activități, privitoare la siguranță, economie și dimensiunea umană.

1989 va rămîne în istorie ca un pilastru de o extraordinară importanță, care a marcat sfîrșitul războiului rece: de atunci s-a dorit constituirea Europei „cu doi plămîni”, Occident și Orient, fără a depăși, deocamdată, Atlanticul și Uralii, după proiectul originar al Raportului Harmel (1967) (6).

Biserica în calitate de comunitate
Față de Europa, deja constituită formal și material ca o comunitate, Biserica a depus o semnificativă acțiune de sprijin, de animare și de consiliere, fie prin intermediul Pontificilor, fie prin intermediul diverselor sale organe, instituții, mijloace de comunicare. Corpul social al Bisericii, puternic angajat în cauza europeană, a îndeplinit această sarcină la toate nivelele; acum a sosit momentul de a revedea și reevalua situația și de a-i da, eventual, un nou conținut și un nou suflu proiectiv.

Sub titlul Unde e Biserica?, revista Objectif Europe constata c㠄vorbele frumoase nu sînt întotdeauna însoțite de acte concrete”. Credința într-o muncă pe termen lung a „părinților fondatori catolici” (Schuman, De Gasperi, Adenauer) a suferit o oarecare încetinire cînd a fost vorba de a interveni în materii ce păreau să aparțină exclusiv muncii birocraților, tehnicienilor și experților comunitari. La rîndul ei, structura europeană a Bisericii e încă într-o fază de dezvoltare și ea e constituită dintr-un angrenaj de instituții articulate într-o manieră crescătoare, dar încă limitate.

Nunțiatura apostolică de la Bruxelles e cea dintîi și cea mai importantă dintre aceste instituții. Nunțiul acționează prin drept propriu în cadrul relațiilor internaționale, ca agent diplomatic. Alte instituții au fost create pentru a însoți procesul legislativ și politic în cadru european. Comisia Episcopatelor din Uniunea Europeană (COMECE), al cărei statut a fost aprobat la 3 martie 1980, are printre organele sale un președinte, un Comitet executiv și un secretar general. Există un raport strîns de complementaritate între COMECE, mult mai direct implicată în aspectele de caracter pastoral, și Nunțiatura apostolică, care are competența sa specifică în relațiile internaționale.

Consiliul Conferințelor Episcopale Europene (CCEE) a fost înființat în 1971. Nu are jurisdicție asupra respectivelor Conferințe, dar poate organiza simpozioane trienale, cum a și făcut începînd din 1975. Structura sa depășește limitele Comunității Europene și corespunde, în mare parte, cadrului Consiliului Europei. Dioceza din San Gall (Elveția) găzduiește sediul Secretariatului CCEE. Există încă o instituție, Secretariatul Catolic pentru Europa, cu reședința la Bruxelles și Stasbourg, și care se numește oficial Office Catholique d’Information et d’Initiative pour l’Europe (OCIPE), înființat în 1956 la inițiativa laicilor catolici din Consiliul Europei și a iezuitului p. Weydert; acesta publică seria Etudes Européennes și revista Objectif Europe.

Din păcate, structura eclesială în cadru european e foarte redusă. Ar fi de dorit o întărire a sa, în mod deosebit printr-un sediu pe lîngă Comitetul Economic și Social, spre a putea accede mult mai ușor la organele UE.(7)

Sinodul episcopilor pentru Europa a fost convocat de Ioan Paul al II-lea în 1990. Declarația finală a Sinodului prezenta o analiză completă a realității europene, care, din mediul evanghelic, se răsfrînge asupra altor aspecte mereu importante și, din păcate, dramatice: intoleranța religioasă ca pretext justificativ pentru naționalismele iredentiste, tensiunea dintre unitate și dezagregare. Biserica își oferă propria contribuție atît prin diminuarea tensiunilor, cît și prin promovarea unei „idei Europa”, hrănită de rădăcinile sale creștine și deschisă spre universal. Cooperarea, dialogul, ajutorul reciproc sînt elemente esențiale pentru a favoriza conviețuirea între Biserici, care sînt, în fond, chiar popoarele Europei.(8)

Principii preliminare ale relațiilor dintre Biserică și Europa
Stabilind relațiile cu Europa în calitate de comunitate, Biserica, spre a evita orice neînțelegere și pentru a elimina orice rădăcină a răstălmăcirii, a fixat preventiv cîteva principii preliminare, ca premise pentru concretizarea binelui comun european și, ca ultim termen, pentru binele cetățeanului european.

Primul principiu e acela potrivit căruia construcția unei case comune europene e și sarcina Bisericii și – atenție! – nu doar a Bisericii Catolice, dar și a celorlalte Biserici și confesiuni religioase din Europa. Cineva a insinuat că Biserica Catolică, prin noua evanghelizare, se gîndește la restaurarea creștinătății medievale. Nu e vorba de asta, ci de a face în așa fel încît Europa să-și redescopere și să-și revalorifice propriile rădăcini creștine.

Al doilea principiu constă expres în excluderea unei reîntoarceri la creștinătatea medievală, ținînd cont de pluralismul culturilor, „care e, concomitent, o bogăție și o mină plutitoare: pluralismul a făcut din Europa un continent incomparabil de bogat sub aspect cultural, dar extrem de fragil pe plan practic, mereu în primejdia unor confruntări armate” (9).

La pluralismul cultural se adaugă cel religios. Se vorbește deja de necesitatea de a colabora cu celelalte Biserici și comunități eclesiale pentru evanghelizarea Europei; dar se constată și „extinderea așa-numitei religii sălbatice, care, dacă, pe de o parte, exprimă o căutare a lui Dumnezeu și o reîntoarcere la sacru, pe de alta cuprinde în expresiile sale o barieră de superstiții și de fanatism, cînd nu izbucnește de-a dreptul în secte cu caracter fundamentalist și totalitar”(10).

Acceptarea sinceră a pluralismului religios reiese și mai limpede în cadrul Adunării Ecumenice Europene de la Basel (15-21 mai 1989), convocată de Consiliul Ecumenic al Bisericilor (care include Bisericile protestante și ortodoxe) și de Consiliul Conferințelor Episcopale ale Bisericii Catolice. În cadrul ei se afirmă c㠄procesul ecumenic în sprijinul justiției, al păcii și salvării creației e, înainte de toate, opera Sfîntului Spirit” (11).

Principii generale
Principiile generale ale relațiilor dintre Biserică și Europa sînt cele clasice ale raporturilor dintre Biserică și Stat sau, mai corect, dintre comunitatea eclesială și comunitatea politică, cu o adaptare aparte în raport cu Europa în calitate de comunitate.

Independența reciprocă și autonomia. Primul principiu e acela al dualismului comunității – religioasă și politic㠖 sau, în termeni de autoritate, diarhia, pe care Conciliul Vatican II îl exprimă cu termenii „independență reciprocă și autonomie” (12). Tocmai în Europa, „sub impulsul revelației creștine și prin intermediul lungilor vicisitudini ale istoriei, civilizația europeană a ajuns la distingerea fără separație a ordinei religioase de ordinea politică, distincție care contribuie atît de mult la progresul umanității” (13).

Principiul originar proclamat de Christ, al distincției între „ce e al Cezarului” și „ce e al lui Dumnezeu” (Mt, 22,21) marchează diferența dintre organizațiile comunitare cu caracter social și politic și cele cu caracter religios. Acest principiu a fost afirmat și de Ioan Paul al II-lea în discursul din Parlamentul Europei din 1988: „Se înțelege această autonomie a persoanelor luînd în seamă natura comunității politice, căreia îi aparțin în mod necesar toți cetățenii, și, respectiv, a comunității religioase, la care aderă, în mod liber, credincioșii” (14). Iată de ce trebuie respinse din pornire două atitudini totalizatoare, una a Bisericii, alta a comunității politice. Asta și pentru c㠄integralismul religios, care nu face distincție între sfera credinței și sfera vieții civile, pare incompatibil cu geniul specific al Europei, așa cum a fost el configurat de mesajul creștin” (15).

În ce privește comunitatea politică, și în mod deosebit Statul, structurile sale „nu pot să ia locul conștiinței omului și a căutării adevărului sau absolutului”. De aceea, afirmația c㠄ceea ce e al lui Dumnezeu aparține comunității religioase și nu Statului” înseamnă a stabili o limită sănătoasă puterii oamenilor. Iar o astfel de limită reprezintă terenul „realităților ultime”, în sensul definitiv al existenței, al deschiderii spre absolut, „al tensiunii care duce spre perfecțiunea niciodată atinsă, care stimulează efortul și inspiră opțiunile juste” (16).

De fapt, cele mai mari primejdii pentru om și pentru societate, în Europa, s-au produs tocmai atunci cînd ideologiile au absolutizat societatea sau un grup dominant, fără a lua în seamă persoana umană și libertatea ei. Cu toate acestea, dată fiind amploarea și complexitatea principiului supra-general al dualismului Bisericii și Statului, e nevoie să-l descompunem în două principii generale, independența și autonomia Bisericii, pe de o parte, și a comunității politice, aici cea europeană, pe de altă parte. Conciliul Vatican II declară: „Libertatea Bisericii e un principiu fundamental în relațiile dintre Biserică și puterile publice și întreaga ordine civilă. /…/ Or, dacă rămîne în vigoare principiul libertății religioase, nu doar proclamat în vorbe și nu doar decretat de lege, ci tradus cu sinceritate în practică, atunci Biserica beneficiază, de drept și de fapt, de o condiție stabilă pentru independența necesară împlinirii misiunii sale divine” (17).

În același sens, în fața Parlamentului european, Ioan Paul al II-lea recunoaște că atunci „cînd domnește libertatea civilă și cînd e deplin garantată libertatea religioasă, credința nu poate decît cîștiga în vigoare, asumîndu-și sfidarea necredinciosului, iar ateismul nu poate decît să-și măsoare propriile limite în fața sfidării lansate de credinț㔠(18). Pe de altă parte, independența și autonomia comunității politice nu constau doar în menținerea sferei proprii de competență, ci și în recunoașterea explicită a autonomiei Bisericii, după cum afirmă solemn Conciliul Vatican II (19).

Același lucru îl face Ioan Paul al II-lea în discursurile ținute în fața instituțiilor europene. Consiliul Europei are misiunea de a apropia națiunile continentului pentru a „consolida pacea fondată pe justiție” și pentru a apăra societatea umană și civilizația „printr-o adeziune fermă la valorile spirituale și morale care constituie patrimoniul comun al popoarelor sale”. Iar Comisia și Curtea Drepturilor omului sînt recunoscute ca „simbol al elevatelor idealuri și al spiritului nobil care a inspirat Convenția europeană asupra drepturilor umane, semnată la Roma în 1950” (20).

Cooperarea reciproc㠄suo modo”. Biserica și instituțiile europene sînt în serviciul persoanei umane și a membrilor ambelor comunități; se impune, de aceea, datoria unei cooperări mutuale, în conformitate cu natura specifică a fiecăreia. Aceasta implică colaborarea leală și sinceră pentru reconcilierea întregii Europe cu mediul, cu oamenii și a acestora cu ei înșiși, prin depășirea naționalismelor și etnocentrismelor, prin căutarea păcii și, în general, prin construcția dinamică a Europei.

Principii supreme. Principiile generale ale relațiilor dintre Biserică și Europa sînt subordonate altor principii mai înalte și universale care transcend orice tip de societate: familială, privată, universală. Aceste principii pot fi considerate supreme, întrucît privesc în mod specific Biserica și Europa în calitate de comunități. Deasupra tuturor, cu o validitate universală independentă de orice credință, deși cu o incidență diversă, stau primatul persoanei umane și primatul și suveranitatea lui Dumnezeu, recunoscute de oricine urmează o concepție teistă.

Primatul persoanei umane se traduce în garanția drepturilor fundamentale care transcend jurisdicțiile naționale. De aceea „angajamentul Bisericii în acest domeniu se află în deplină sintonie cu misiunea sa religioasă și morală, întrucît îl consideră ca o parte a recunoștinței ce trebuie închinată demnității persoanei umane creată după chipul lui Dumnezeu și răscumpărată de Christos” (21). Întrucît Europa a fost leagănul drepturilor umane, înțelese ca o conștiință activă ce răspunde la exigențele noilor timpuri, țările care se recunosc ca aparținînd la această tradiție sînt obligate să lupte hotărît pentru ca „democrația, respectarea efectivă a drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale – libertatea economică, justiția socială, dincolo de siguranț㠖 să facă parte din dezvoltarea lor obișnuită, cotidian㔠(22).

Papa declară c㠄există o dimensiune fundamentală în stare să schimbe chiar de la fundament sistemele care structurează corpul umanității și să elibereze existența umană, individuală și colectivă, de amenințările care o apasă. Această dimensiune fundamentală e omul, omul în integritatea sa”.(23)

Ar fi însă o eroare să credem că libertatea omului a fost violată doar în țările comuniste: ea a fost încălcată și în țările occidentale, printr-o cultură care a uitat de caracterul lui spiritual și de chemarea sa supranaturală. Omul e „singura creatură pe care Dumnezeu a iubit-o pentru ea însăși și pentru care a făcut un proiect, implicîndu-l în salvarea etern㔠(24). Această centralitate a omului în cadrul societății e ceea ce Biserica reamintește Europei. În acest sens – afirmă card. P. Poupard – trebuie înțeles homo europaeus, care, ca și Europa, „poartă, alături de creștinism, moștenirea greco-romană cu instrumentele sale de drept și de umanism și multe alte valori culturale. De aceea, «omul sovietic» nu va putea fi îngrijit cu o simplă injecție de bani, ci cu redescoperirea adevăratei și profundei sale identități slave și creștine. Ceea ce e adevărat pentru cea mai mare țară a Europei, e tot atît de adevărat și pentru celelalte. Homo italicus, homo hispanicus, homo germanicus, homo gallicus, sufocați de consumism, trebuie și ei să-și redescopere rădăcinile originare, pentru a adăuga patrimoniului european limfa vitală a lui Christos” (25). Numai cu acest tezaur de valori se va putea construi Europa ca o comunitate a oamenilor și nu doar ca o expresie geografică a unei pluralități de națiuni, deoarece nu va putea exista niciodată o comunitate autentic umană fără acele valori prin care omul ajunge să fie în mod deplin om.

Primatul și suveranitatea lui Dumnezeu. Dacă omului îi revine primatul în orînduirea societății, primatul absolut îi revine lui Dumnezeu. Acesta e, așadar, al patrulea principiu general, pe care Biserica nu-l uită niciodată cînd afirmă centralitatea omului. În realitate, mesajul Bisericii privitor la Dumnezeu și la destinul ultim al omului a avut cel mai mare influx asupra culturii europene. „Cum s-ar putea concepe o Europă lipsită de dimensiunea sa transcendentală?”, se întreba Papa în fața Parlamentului European.(26) De cînd, în epoca modernă, s-au dezvoltat pe solul european curente de gîndire care, încetul cu încetul, l-au exclus pe Dumnezeu din înțelegerea omului și a universului, două viziuni opuse au alimentat o tensiune constantă între punctul de vedere al credincioșilor și acela al susținătorilor unui umanism agnostic sau, adesea, chiar ateu.

Principii aplicative
După ce am enunțat principiile preliminare și principiile generale și supreme care trebuie să reglementeze relațiile dintre Biserică și Europa în calitate de comunități, se pune problema modului de a le aplica și de a le transpune în act.

Dimensiunea publică a Bisericii. Iată ce scrie, printre altele, cardinalul A.M. Rouco, arhiepiscopul Madridului: „Deplina recunoaștere a adevăratului mediu religios e absolut vitală pentru o adecvată și fecundă prezență a Bisericii în societate. Religiosul trece dincolo de actele tipice ale predicării și cultului; el se repercutează și se exprimă, prin natura sa, în experiența morală și umană, care se realizează în domeniile educației, al asistenței și angajării sociale, al căsătoriei și al culturii. Toate acestea presupun o acceptare, nu limitată juridic, a semnificației sale publice” (27).

Numai astfel poate subzista cooperarea Bisericii cu toate grupurile și forțele sociale, îndeosebi cu Statul, în marea misiune comună a serviciului în slujba omului. În realitate, „e urgent azi /…/ în Europa să vorbim de valoarea socială și umanizantă a credinței, pentru a retrezi conștiința publică în confruntare cu noii săraci, cu situațiile persistente de extremă sărăcie din Lumea a III-a și pentru a sesiza necesitatea unei reînnoiri morale, a unei convertiri, a unei adevărate eliberări de o viață materialistă și hedonist㔠(28).

Dialogul și acordul normativ. Actualizarea practică a principiilor enunțate va fi întotdeauna plină de greutăți; dar experiența istorică ne oferă mijloace pentru a găsi soluția: acestea sînt, în principal, dialogul și acordul normativ, în forma Tratatelor, Convențiilor și Acordurilor. Astăzi tendința universală, mai cu seamă după al doilea război mondial, e aceea de a garanta, în cadrul ordinii internaționale, drepturile și libertățile fundamentale ale omului. În această linie se mișcă Biserica – în calitate de popor al lui Dumnezeu (format din oameni uniți întru Christos) organic structurat –, cerînd o garanție de libertate pentru misiunea sa salvatoare, care să nu rămînă doar în mîinile Statului și a dreptului său.

Concluzii
Card. C. M. Martini scrie, între altele: „Biserica se adresează Europei – o Europă care mărșăluiește către unitatea socială, economică și politic㠖 cu un interes extrem și cu angajamentul de a-și oferi propria contribuție, care e aceea de a insufla în inima comunității umane valorile Împărăției lui Dumnezeu. Și tocmai pentru că rămîne credincioasă cauzei lui Dumnezeu, rămîne credincioasă și cauzei omului, și s-ar putea zice că e geloasă de aceasta” (29). În momentul actual o asemenea misiune pare a avea o importanță aparte; sînt multe probleme noi care pretind răspunsuri specifice și calificate: manipularea genetică, abuzul cu resursele mediului, marginalizarea, pungile de sărăcie, imigrarea, șomajul. Sînt toate realități de care trebuie să ne ocupăm cu curaj și solidaritate: o spune și mesajul evanghelic.

Principiile generale, prin natura lor, trebuie să reglementeze relațiile Bisericii cu diversele instituții europene: cu OSCE, chiar dacă depășește Europa și se întinde pînă în Canada, Statele Unite și teritoriile fostei Uniuni Sovietice; cu Consiliul Europei, care se întinde de la Atlantic la Urali; cu Uniunea Europeană.

Dar aplicarea principiilor generale depinde, pe de o parte, de structura, eficacitatea și finalitatea fiecărei instituții europene și, pe de altă parte, de forța prezenței eclesiale din interiorul acestora.

Note
* A apărut în revista La CiviltCivilta Cattolica, la 20 iulie 2002, nr. 3650.
1 C. Corral, P. Ferrari da Passano, La Chiesa e la Comunita Europea dopo Maastricht, în Rivista di Studi politici internazionali, 51, 1994.
2 Dincolo de cele trei principale instituții menționate, în Europa Occidentală există și alte organizații de cooperare. A. –- cu scopuri generale: Consiliul Nordic și Consiliul de miniștri al Nordului, constituite în 1953, respectiv 1975, din țările scandinave; B. – de cooperare militară: NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord), UEO (Uniunea Europeană Occidentală); C. – de cooperare economică: EFTA (Asociația Europeană a Liberului Schimb). Tratatul care instituie EURATOM-ul, încă în vigoare, încredințează Euratom Supply Agency (ESA), care acționează azi sub controlul UE, verificarea instalațiilor necesare dezvoltării energiei nucleare în cadrul Uniunii și realizarea unei politici comune de aprovizionare cu combustibil (cf. G. Schiavone, A Dictionary and Directory, New York, 2001, passim).
3 Cf. La Civilta Cattolica, 2001, I, 309-316.
4 A. Mangas Martin, D. J. LiLinan Nogueras, Instituciones y Derecho de la Union Europea, Madrid, McGraw-Hill, 1992.
5 A. Carrascosa Coso, La Santa Sede y la Conferencia sobre la Seguridad y Cooperacion en Europa, Cuenca, Caja de Ahorros de Cuenca y Ciudad Real, 1990. Cf. și G. Rulli, Per un’Europa senza frontiere. Da Yalta a Helsinki, Roma, AND-Kronos, 1985; idem, Le Saint-Siege et la Sécurité en Europe, în J. Benoît D’Onorio (ed.), Le Vatican et la politique européenne, Paris, Mame, 1995.
6 cf. C. Corral, G. Picazo, în C. Corral, La construccion de la Casa Comun Europea, Madrid, 1993, cap. VI.
7 cf. C. Corrral, G. Picazo, idem; citat de L. Turowsky, în Objectif Europe, nr. 10, 20.
8 J. A. Garcia Vilar, El Sinodo de los Obispos y la nueva Europa en construccion, în C. Corral, La construccion de la Casa Comun Europea, cap. I.
9 P. Poupard, L’Europa in una prospettiva cristiana, în Ecclesia.
10 Conferenza Episcopale Spagnola, 19 febr. 1993.
11 M.P.D. Steel, Reconciliacion en Europa. Herencia y vision, în Paz con justicia, Madrid, 1989.
12 Gaudium et spes, nr. 76.
13 Sinodo dei Vescovi sull’Europa, Dichiarazione finale, 1991, IV, 11.
14 Giovanni Paolo II, Discorso al Parlamento europeo (11 oct. 1988), nr. 9.
15 Idem, nr. 8.
16 Idem, nr. 9.
17 Dignitatis humanae, nr. 13.
18 Giovanni Paolo II, Discorso al Parlamento europeo, nr. 8.
19 Gaudium et spes, nr. 76.
20 Giovanni Paolo II, Discorso alla Commisione e alla Corte dei Diritti dell’uomo, Strasbourg, 8 oct. 1988, nr.1.
21 Idem, nr. 1, 6.
22 Idem, Discorso al Corpo Diplomatico accreditato presso la Santa Sede, 12 ian. 1991.
23 Idem, Discorso all’Assemblea dell’ONU, 2 iunie 1980.
24 Idem, enciclica Centesimus annus, nr. 53.
25 P. Poupard, L’Europa in una prospettiva cristiana, II, 1.
26 Giovanni Paolo II, Discorso al Parlamento europeo, n. 7.
27 A.M. Rouco Varela, Relaciones Iglesia-Estado en la Espana del siglo XXI, Salamanca, Universidad Pontificia, 1996, 36.
28 Idem.
29 C.M. Martini, Les devoirs de l’Eglise dans l’Europe en marche vers l’unité, în Objectif Europe, 1992, n. 17, 5; La Civilta Cattolica, 3650, 20 iulie 2002.

Traducerea: Al. CISTELECAN
2002.09.02.

articolul în format *.pdf