VISKY András
Sosire în secolul 21*
Forum 
Am sosit pentru patru zile și jumătate în Europa dintr-un spațiu care sugerează și prin denumirea sa un stil de viață ambiguu, pendularea între „nici aici, nici acolo”: din Europa Centrală de Est.

După dreapta-scriere a limbii mele materne, acestă noțiune este redată printr-o structură lexicală în care cele trei elemente se cuplează prin cratime – căci graiul viu le aglutinază întru totul! –, ultima dintre componentele acestei structuri fiind Europa, înaintea căreia se situează tocmai aria geografic㠖 „Estul” –, care de mai multe mii de ani încoace nu promite nimic bun, obîrșie a permanentei alerte, a primejduirii, a întrupării și emanației aproape imposibil de controlat a Răului. E de-ajuns să trecem o zonă frontalieră, o fîșie de altfel destul de îngustă, mai ales dacă o raportăm la însemnătatea simbolică pe care o are, pentru ca senzația de a te (de a se) afla permanent în primejdie să devină perceptibilă. Abstractul devine dintr-o dată concret: eu sînt cel ce vine din Est, de mine se teme lumea, eu am declanșat mecanismele de autoprotecție. Teama fără corp a Europei, reticența sa – în același timp explicabilă și deșart㠖 de propra-i parte răsăriteană a transformat deja de foarte multă vreme Europa într-o cetate asediată. Cînd, în 1580, Montaigne vizitează Augsburgul, cel mai populat și mai bogat oraș al Europei, îl cuprinde uimirea la vederea ingeniozității mijloacelor de securitate, a întregului complex de porți, șanțuri și poduri. Avea orașul de ce să se teamă, nu încape îndoială; în cartea sa La peur en Occident, Jean Delumeau întocmise deja lista neagră a vremii: ciuma, moartea prin inaniție, musulmanii, evreii („răul capital”) și femeile. Cînd se clintește severa poartă de fier sau se ridică podul se aud niște sunete ca la judecata de apoi, cînd sufletele sînt chemate spre a se începe socoteala cea de pe urmă. Cine nu se dovedește demn de a intra e aruncat pradă întunericimilor de afară, cum citim în fenomenala Apocalipsă a lui Ioan, dar acesta, întunericul de afară, e încă totuși unul din cazurile mai fericite, o nouă șansă pentru a mai bate la poartă, un fel de purgatoriu plin de speranțe, căci cei de nu-și au locul acolo, cei ce cîrtesc, cei ce nu corespund o pot și sfîrși prematur în șanțul cu apă dimprejurul cetății.

Primul membru al... troicii – cuvîntul „central” – dă cea mai exactă descriere a locului unde îmi duc eu viața: nu în miezul, ci la mijlocul ambiguu, în zona tranzitorie, ale cărei coordonate sînt dificil de fixat, a istoriei, într-un fel de provizorat difuz, într-un loc unde toată lumea, fără excepție, e încă din naștere pribeagă. Trăiește în Estul (Central) dar nu dorește să se așeze aici, căci se declară ca aparținînd de Occident, european autentic, necontrafăcut, care, conform învățăturii recurente a manualelor de istorie, și-a vărsat sîngele de-a lungul veacurilor întru siguranța Apusului, a veritabilei Europe. Dacă mai adaug la aceasta că patria mea propriu-zisă este Ardealul (Central), plaiul misterios de dincolo de codri, mirifica Trans-Silvanie, precum și, să nu uit, că sînt, la paritate, austriac și maghiar – cum s-ar zice adică austro-ungar – și mă legitimez cu un pașaport românesc, atunci se vădește de îndată că acel Centrum pe care mă simt îndreptățit în a mi-l ști de patrie și care e parte a identității mele poate fi localizat cel mai puțin pe hărți, pe harta genetică doar cu mare dificultate, cel mai mult poate, așa nădăjduiesc, în narațiunile de pînă acum și în cele ce mai urmează a se scrie. S-o indici cu un gest lejer – „Uite-o ici!”, „Uite-o colo!” – greu de crezut că se poate, căci pînă a fi undeva nu mai este acolo, ori aici e țara Domnului așadar sau cel puțin o provincie a acesteia, care, după învățătura isusiacă, poate fi, de asemenea, recunoscută doar într-un spațiu intermediar, ambiguu („se află printre voi”) în pomenitele istorii deja narate sau care urmează a fi scrise. Un loc liber, s-ar putea spune, dar libertatea regiunii nu poate fi interpretată nici în sens politic, nici într-un sens mai larg decît acesta, e mult mai potrivit să ne închipuim că e nedecis, deschis, ne mutăm de pe un picior pe altul cu toții acolo, deasupra șanțului plin cu apă, pe podul de fier, ca odinioară Montaigne, cu diferența esențială că acesta este modul nostru de viață, această febrilă alergare pe loc.

Motivul pentru care preambulul a fost atît de amănunțit e că mă simt împovărat de grave neliniști în această privință: voi fi fost sosit într-adevăr din secolul 21 în secolul 21? Pentru mine secolul care se află în fața noastră și care, conform calendarului nostru, a început totuși e de nedeslușit iar întrebarea referitoare la Europa celui de-al douăzeci și unulea veac generează mult mai degrabă o altă întrebare: s-o fi încheiat într-adevăr secolul 20? Și mai departe: de unde ne uităm într-afară și încotro ni se îndreaptă privirea; am lăsat oare în urmă ceva ca o povară pe care nu ne-ar face nici o plăcere s-o mai cărăm?

De fapt, întrebarea se referă la timp și e și în sine o problemă tradițional europeană: stă acolo bătrînul continent, ca un actor în retragere, pe scena instabilă a istoriei, ține în mînă un craniu, cel al lui Nietzsche, dacă văd eu bine, aduce vorba de timpul care a deraiat și care ar trebui săltat și readus în făgașul său, într-o manieră afectată și narcisistică dar și din ce în ce mai înfricoșată.

Experiența mea de viață provine în mod fundamental din spațiul dictaturii. M-am născut în perioada consolidată, sigură de sine, deci aproape cea mai întunecată a dictaturii, ca al șaptelea copil la părinți. La vremea aceea soarta revoluției ungare din ‘56 fusese deja decisă, în culise, în spatele decorului proaspăt vopsit, cu izolarea fonică bine pusă la punct, retorsiunile se desfășurau cu mare avînt. Știu de la frații mei mai mari, ceea ce mai tîrziu am putut observa și eu însumi, că tata, pînă în momentul curînd împlinit al arestării, petrecea multă vreme șezînd în fața aparatului de radio, ciulind urechea la glasurile din lumea largă. Radioreceptorul, acel Globrotter cu nume grăitor și sclipiri misterioase, ca recuzită emblematică a dictaturii dure. Cu stînga răsucea butonul amplificatorului iar cu dreapta pe cel de căutare, emisia îl păcălea tot mereu, la el ajungeau doar fragmente de frază de prin eter, știri trunchiate, care făceau pierdute cînd subiectul, cînd predicatul, cînd complementul de timp sau de loc dar care apoi trebuia reconstituite totuși cumva, ca să aibă înțeles și să se refere la situația noastră, la noi. Radioul ni se revela în rolul de avangardă a libertății, a Europei libere, dar era și un sanctuar familial în același timp, oracol cîrîitor, miorlăitor, emițînd mesaje nesigure, întrupare a așteptărilor, deci și a vremurilor viitoare. Datorită lui a dedus tata, cu destulă precizie, cînd avea să vină și momentul arestării sale.

Timpul dictaturii e timpul viitor și asta ne lega în mod esențial de Europa și Europa de noi. Căci viitorul este timpul marilor întîlniri, vremea judecății, în sensul că opozanții fideli care am fost aveam să dobîndim fără nici o îndoială recompensa cuvenită. Cele patru decenii de dictatură ne-au înzestrat cu experiența specifică, nelipsită nici de miracole ale rătăcirii prin pustie și ne-au îndreptat atenția asupra timpului. Iar timpul ce va să vină din ce altă ceva se nutrește decît din trecutul bogat, din istoriile comune, care pot fi repovestite, evocate și ne amăgesc cu speranța de fi personajele unei desfășurări care n-a început cu noi și al cărei sfîrșit nu coincide cu trista și fericita noastră extincție.

Moartea, ca o soră severă dar la urma urmei plină de bunătate, locuia în casă cu noi sau, orișicum, ne vizita cel puțin o dată pe săptămînă ca o mătușă înfricoșătoare dar demnă de dragoste, căci nu ne lua viața doar așa, pur și simplu, ci ne împlinea înfruntările, ne încununa suferințele și prin asta afirm că pe lîngă Moartea aflată în dialog cu noi dispuneam și de un altceva, la dobîndirea căruia Moartea, cu un fel de larghețe, ne dădea o mînă de ajutor. Într-un fel sau într-altul, nu știu cum, dar între noi exista o relație, ne vorbeam, noi și cu dînsa, cu Moartea, aidoma sfîntului din Assisi. Dispuneam de o moarte proprie, personală: la vederea acestei stări de lucruri, fericirea lui Rilke ne-ar fi putut strălumina zilele mohorîte, lipsite de curent electric.

Pierderea libertății, libertatea interzisă, absența libertății: e o experiență importantă, nu i-o doresc nimănui. În orice caz, spațiul grăitor și dilematic al artei de a muri, ars moriendi, șansa drastică a cuplării dintre Viață și Artă, co-incidența formei și a conținutului. E ca o grădină europeană din marile epoci: poteci abia întrezărite, drumuri fără de cale, teamă și tremur, arteziană, sosire. Și, să nu uităm, urme lăsate în umă, care îi dau celui pornit mai tîrziu putința de a ajunge mai departe decît cel plecat pentru totdeauna.

Pînă a nu lua spusele mele drept o apologie a dictaturii mincinoase în fiece gest al său și minate de un narcisism pustiitor, îngăduiți-mi să vin cu o pildă.

Pe tata l-au condamnat, ce-i drept, la 22 de ani, dar, în 1964, conducerea comunistă din România, sub presiunea Americii, of course, căuta febril o modalitate de eliberare a deținuților politici. S-a decis să li se dea mai multor mii de deținuți care supraviețuiseră cumva anilor de temniță posibilitatea de a se converti în mod public, căci aceasta le apărea drept singura cale ca, în ciuda propriilor convingeri, să-i elibereze pe rezistenți și totuși să apară, tot ei, patronii pușcăriilor, în postură de învingători. Au organizat un mare spectacol, veritabil teatru de închisoare, cu cîte-o scenă ridicată în curtea acestora, cu flori și orchestre, au început să dea mîncare mai bună și au anunțat că celor care erau dispuși să facă dovada căinței pentru faptele comise împotriva regimului li se va reduce de îndată pedeapsa, ba mai mult, vor fi puși în libertate imediat. Unii au și urcat pe scenă, și-au exprimat, de bună credință sau de formă, regretul pentru faptele respective și, sub ochii deținuților, și-au lepădat zeghea, au îmbrăcat haine civile și au părăsit închisoarea. Sub efectul diabolicei înscenări, tovarășii de luptă și prietenii cei mai apropiați au încercat, cu argumente dintre cele mai solide, să-l convingă pe tata să se prefacă și el că se dezice, căci era de datoria lui să-și redobîndească libertatea, ținînd cont de cei șapte copii care trăiau într-o primejdie de moarte, deportați în Gulagul românesc, la o mie de kilometri de căminul lor de altfel confiscat.

În interesul copiilor: cine ar putea să-i reziste acestui argument?

Știu din relatările tovarășilor de detenție că tata le-a cerut acestor oameni mînați de cele mai bune intenții să-i lase timp de gîndire, o noapte, apoi, după o veghe ce-a durat pînă-n zori, a ajuns la concluzia de a nu-și renega trecutul, nici măcar de form㠖 și făcea asta tocmai în interesul copiilor, fie ce-o fi, mai bine așteaptă finalul.

Era om liber, nu-și pierduse niciodată libertatea, pe care o primise de la Cel de Sus și n-o înlocuise cu nimic altceva, căci nu poate fi înlocuită cu nimic, sub efectul chiar și a celei mai slabe încercări se destramă pe loc, se face una cu neantul, nu rămîne nici de sămînță. Iar moartea, a noastră, proprie, pare a fi elementul esențial al acestei libertăți, mulțumescu-ți ție, Rilke, fie-ți țărîna ușoară.

Ce-i drept, secolul 21, într-un sens mai strict, e pus pentru noi toți la timpul viitor, totuși ne gîndim la el nu fără neliniște, căci acolo, în viitor, percepția noastră nu află Binele, ceea ce este de atins și poate fi atins, ci nenumitul și incertul, un soi de sursă de primejdii care refuză să se dea pe față, care, în contrast cu escatologiile – religioase sau laice – de pînă acum, nu va face, ba nici chiar în momentul de față nu e dispus să facă diferența dintre Bine și Rău, dintre oamenii bine intenționați și cei rău intenționați. În fața noastră se află Moartea, dar nu moartea noastră proprie, sora severă cu care am putea sta de vorbă și ne-am putea înțelege. Ne vorbește, îi vorbim, dar vorbele trec pe alături, o ținem pe-a noastră, recurgem la cuvinte îngrozitor de pripiți. Dacă e adevărat că secolul 20 a luat sfîrșit odată cu 11 septembrie, deși eu am crezut multă vreme că i-am spus adio în decembrie 1989, atunci, de atunci încoace, această pripeală e cea mai veridică trăsătură a modului european de viață, limbajului corpului, nu cuvîntul, nu (con)vorbirea, ci gestul, privirea, suflarea.

Ce-i drept, și cu un număr de ani în urmă ne cunoșteam planeta drept scenă a unor războaie fără contenire, dar acestea se întîmplau cumva totdeauna departe, citadela civilizației europene le putea ține la o distanță confortabilă, le puteam intercala cu minim efort între telenovela ce se desășura la infinit – atenție: timp! – și luptele de gladiatori, respectiv figurile fotbaliștilor noștri angajați în cîte-o încleștare eroică, în felul acesta deci nu reprezentau decît trecutul în parte depășit sau, în orice caz, pe care-l puteai depăși. S-a terminat și cu asta. Chiar dacă noi înșine nu dispuneam de mijloace spre a-l ține în frîu pe Cel Rău, venea unchiul nostru cel bun și puternic de dincolo de Ocean sau mai degrabă tăticul de nezdruncinat, mereu vigilent și gata de a sări în apărarea valorilor noastre și punea lucurile la punct. Asta pînă în ziua cînd Cel Rău, ca un virus, să nu se fi înălțat peste capul tăticului nostru celui demn de toată încrederea, sus, în aer și să nu fi depășit acele granițe pe care le credeam intangibile. Iar acuma, împotriva voinței noastre, îl respirăm, ne invadează gîndurile, judecata, simțirea și ia ostatice sufletul, spiritul pe care ni le știam libere. „Războaiele epocii noastre – scria Imre Kertész – sînt întodeauna războaie de coloratură morală, într-o măsură poate mai mare decît au fost vreodată.”

Europa celui de-al douăzeci și unulea veac a fost jefuită de propriu-i viitor – și momentul acesta îl trăiește. Nu există viitor, imagine (de vis), iluzie proiectată într-afară și în consecință nu există (nu avem) nici prezent veritabil, ci doar unul de moment, de-o clipită. Iar clipele pe care le și cele cărora le-am supraviețuit nu se ating, nu ajung la acea congruență care să ne poată oferi vreun sens întru continuitate, un drum, practicabil, o cale de urmat. Din acest unghi de vedere, din pragul celui de-al 21-lea secol european, continentul, în loc de a se fi comprimat sub presiunea fricii, apare mai degrabă ca unul care și-a împins hotarele pînă departe, problemele sale nu sînt tipice, în măsura în care, ca est-central european, împărtășesc la rîndul meu, în bună parte, aceleași griji și aceeași derută care-i macină pe confrații mei occidentali și nu pot spune nici măcar c㠖 avînd în vedere nivelul de dezvoltare al celor două civilizații, de apus și de răsărit – aș avea mai puțin de pierdut, cîtă vreme avem cu toții maximum de pierdut, acel ceva unic, irepetabil.

Așa debutează secolul 21: europeni cu chipuri pălite, rămași orfani de tată, noi toți.

În acea cultură în care trăiesc, iar asta este două, căci e și română, și maghiară, absența resimțită a tatălui a devenit trăirea fundamentală a zilelor noastre. A înfrunta dictatura înseamnă inevitabil și a încheia socotelile cu tații, cu maeștrii, care, într-un fel sau într-altul, au fost colaboratori ai totalitarismului și au profitat de pe urma lui. A încheia socotelile cu ei sau, ceea ce e aproape același lucru, a-i ierta ulterior într-un fel oarecare, cum după celebra povestire talmudică se luptă cu disperare Rabbi Meir, eminentul discipol al lui Aher, legendarul învățător dezis mai tîrziu de credința sa, pentru mîntuirea acestuia, incapabil, cu o fidelitate frizînd de acum absurdul, să se împace cu gîndul căderii maestrului. De pe-o clipă pe alta se află despre oameni excepționali, scriitori, artiști și, ei bine, desigur, despre polititicieni curajoși, „schimbători de regim”, opozanți de odinioară că deveniseră agenți, mesageri secreți ai regimului de opresiune și, cu o punctulitate plină de abnegație, își denunțau cu regularitate cei mai buni prieteni, rudele, soțul, soția, ba poate că mai acceptau și bani din partea comanditarilor fără obraz.

Prezentul cel mai real al Europei noastre din cale-afară de fragile este acuma trecutul, trecutul ca trădare, cu care n-a izbutit în nici un chip să-și încheie socotelile. Mai întîi am savurat doar anecdotica STASI, deștepți și distanți, acum însă, tîrziu, extrem de tîrziu au ieșit la lumină și sînt la ordinea zilei propriile noastre istorii. Péter Esterházy, în uluitoarea sa carte intitulată Javított kiadás (Ediție revăzută), se luptă cu trecutul de agent secret al tatălui său, repetînd aproape cuvînt cu cuvînt calvarul înfruntării celeștilor și pămîntenilor deopotrivă al discipolului lui Aher. În pragul secolului 21 – sau: în pragul furtunii – se poate vedea, totuși, măcar atîta, c㠄esența autoînșelării – ca să-l cităm pe Esterházy – cred că rezidă în aceea că ororile au fost comise întotdeauna numai de alții, de nemți, de ruși, de nyilașiști, de comuniști” și lista s-ar putea prelungi: de arabi, de români, de maghiari...

Temă veche, mare partitură europeană: Infernul e Celălalt. Cine anume comite ceea ce se săvîrșește și se petrece sub ochii noștri cerîndu-și tributul de vieții nevinovate, la modul fizic sau moral – asta e o problemă nemăsurat de complicată. Ceea ce nu se poate eluda nici pentru o clipă, ceea ce trebuie avut în vedere și luat în calcul e că iertarea – mai cu seamă dacă și Dumnezeu stă acolo, în rînd cu tații – nu este cîtuși de puțin sentimentală și, sarcină extrem de delicată, a rămas în seama noastră, victime, supraviețuitori. Citesc despre tați, despre țară, despre trecutul trăind laolaltă cu noi: „ar fi avut nevoie de cineva, orișicine, în oglinda chipului căruia să se fi văzut pe sine însuși.”

Sub semnul acesta – actualitatea iertării – a început secolul al 21-lea. Iertare: cuvînt; a le spune lucrurilor pe nume, fie și dacă devenim noi înșine subiectul propoziției enunțiative. Iertare: necuvînt; îndatorire, lucrare, obraz întors și arătat.

Notă
* Expunere ținută pe insula Iutlandei, la Hald Hovegard, în 24 august 2002, la conferința organizată de Uniunea Scriitorilor din Danemarca sub titlul: Europa în secolul 21 – Migrația identității, rădăcini și fundamentalism.

VISKY ANDRÁS s-a născut în 1957 la Tîrgu Mureș. Este lector la UBB și director al editurii Koinonia. Reggeli csendesség (Liniștea dimineții), Budapesta, 1995, Goblen (Pécs, 1998)


Traducerea: Paul DRUMARU
2002.09.02.

articolul în format *.pdf