SZILÁGYI-GÁL Mihály
Vorbă sau faptă?* Cazuri și învățături din trecutul propiat al discursului urii în Ungaria
Analize 
Introducere – Libertatea patimilor
Unul dintre cele mai mărețe rezultate ale dezagregării regimurilor politice de tip sovietic, adică ale perioadei următoare anului 1989, a fost dobîndirea libertății de exprimare în țările din Europa Centrală și de Est. Acest fapt a permis dezbaterea publică asupra tensiunilor sociale dintotdeauna existente în acest spațiu, în care democrația și libertatea au fost tot timpul rareori în vizită. (Și tocmai de aceea este de temut că un timp vor mai fi încă în primejdie). În același timp, însă, a apărut și riscul util – așa zicînd – al deschiderii terenului liber pentru patimile și prejudecățile înăbușite, care în timpul dictaturilor au rămas neexprimate, neclarificate. În consecință, actuala atmosferă politică publică a acestui spațiu este împovărată de patimile nedescărcate la modul potrivit sub diferitele stăpîniri din anii patruzeci, cincizeci – și chiar de atunci încoace. În asemenea condiții, libertatea exprimării înseamnă nu numai alinierea de cultură juridică și politică a democrațiilor constituționale, ci și posibilitatea dezbaterii libere în fața publicității sociale a tensiunilor acumulate și în curs de acumulare în acest spațiu. Așadar, nu încape îndoială în ceea ce privește necesitatea libertății cuvîntului. Totuși, cu numai atît nu putem încheia tema, deoarece cuvîntul este o armă. Or, între permisul de portarmă și folosirea nejustificată a armei, prăpastia juridică și morală este imensă.

Învățătura democrațiilor constituționale este că libertatea exprimării nu poate fi limitată decît în cazuri foarte speciale, și că orice limitare de acest fel este posibilă numai dacă cineva se folosește de libertatea exprimării într-un fel în care lezează drepturile altora. Un exemplu în acest sens este discursul urii. În cele ce urmează, aș vrea să prezint unele reflexii juridice, etice și politice conturate în jurul cîtorva cazuri de instigare din Ungaria, după schimbarea regimului. Argumentez în sensul că atît abordarea juridică dificilă a discursului urii, cît și unele consecințe politice și etice ale limitării libertății cuvîntului arată că răspunsul legal este doar unul dintre răspunsurile de necesitate la discursul urii. Acesta trebuie să fie întregit prin răspunsul politic și civil.

Ură sigură de sine și drept incert
Numim discurs al urii acel discurs, care – călăuzit de prejudecăți sau ur㠖 comunică opinii jignitoare, generatoare de ură față de grupuri rasiale, etnice, religioase sau sexuale, respectiv față de unii membri ai acestor grupuri. Căci astfel sînt lezate nu numai unele drepturi ale personalității, ci și personalitatea însăși este umilită prin acuzația de inferioritate, prin nelegitimitatea apartenenței sale la societate.1

Libertatea cuvîntului este așa-numitul drept-mamă al altor drepturi comunicaționale, ca de exemplu dreptul de acces la informațiile de interes public. Istoria sa duce înapoi pînă la începuturile modernității. Cea dintîi completare, din 1791, a constituției americane este unul din primele documente juridice care stabilesc apărarea de către stat a libertății exprimării. Mai tîrziu, printre altele, paragraful 19/1966 al Cartei ONU prevede libertatea comunicării și sancționarea hărțuirii din pricina opiniilor. În istoria maghiară, libertatea presei a fost consfințită prin articolul XVIII al legii din 1848, ca una din cele mai mari cuceriri ale revoluției. Din punctul de vedere al fundamentării filozofice, argumentarea – nu prima în timp, dar primordial㠖 aparține lui John Stuart Mill. Conform acesteia „piața liberă a opiniilor” asigură cea mai dreaptă competiție a acestora. Libertatea cuvîntului, respectiv a exprimării, diferă în abordarea democratică de cea libertară. În interpretarea celei dintîi, libertatea exprimării este un procedeu în procesele democratice ale manifestării voinței. În cea de a doua interpretare (cronologic de fapt prima), libertatea exprimării este o valoare în sine, întrucît este un accesoriu indispensabil al ființei morale a individului.

După schimbarea de regim din Ungaria, documentele juridice referitoare la libertatea exprimării au trecut prin trei schimbări mai importante. Paragraful 269 al Codului Penal a stabilit încă înainte de schimbarea regimului două cazuri ale instigării: instigare la ură și defăimarea. Drept instigare la ură califică declarațiile publice împotriva națiunii maghiare, respectiv a unei etnii, a unui popor, unei confesiuni sau rase, ori a unui grup social, care dau naștere la ură. În decizia sa nr. 30/1992 (29 mai), Curtea Constituțională a calificat drept anticonstituțională reglementarea defăimării, dar a aprobat primul alineat referitor la instigare la ură, în mod expres. A justificat modificarea prin apărarea libertății cuvîntului, ca înaltă valoare socială, care poate fi limitată numai în cazul instigării la ură, nu și al defăimării. În acest sens, spiritul hotărîrii a fost asemănător cu celebra soluție americană, formulată în 1919 de judecătotul Oliver Wendell Holmes. Conform acesteia, libertatea cuvîntului poate fi limitată numai în cazul în care pericolul probabil cauzat de cuvintele spuse în public „este evident și direct” (clear and present danger) în anumite împrejurări și poate să producă daune față de care Congresul are dreptul să ia atitudine. În 1996, legislativul din Ungaria a votat din nou enunțul „alte fapte în stare să stîrnească ura”. În 1999, acesta a fost anulat de Curtea Constituțională.

Holmes compară discursul care trebuie să fie limitat cu situația în care, într-un spațiu aglomerat, cineva scoate un țipăt: „Foc!”. După părerea lui, în acest caz devine real pericolul evident și direct, cei prezenți neavînd timp să aprecieze conținutul de adevăr al afirmației, fiindcă trebuie să se gîndească la pericolul iminent. Astfel, în conformitate cu Holmes, constituția nu apără libertatea unui discurs capabil să provoace în asemenea măsură o situație de pericol. Este de menționat că pînă și testul holmesian plin de spirit, care a creat posibilitatea obiectivării de grad înalt, formulează în sensul că stabilirea actului criminal depinde de măsura asemănării și gradație („It is a question of proximity and degree”), cu alte cuvinte impune neapărat cumpănire pentru a vedea în ce măsură, într-un caz concret, cuvîntul spus se aseamănă cu tipul ideal al exclamației: „Foc!”. Atît soluția lui Holmes, cît și hotărîrea din ’92 a Curții Constituționale din Ungaria accentuează că, în cazurile date, libertatea exprimării este apărată, independent de conținutul ei ideologic sau de adevăr. Hotărîrea se referă și la „tensiunile sociale inevitabile ale schimbării regimului”, care justifică atenția față de pericolul instigării la ură. În acest sens, este mai severă decît reglementarea americană. În aceleași timp seamănă cu o hotărîre judecătorească din Germania (1994), care afirma – referindu-se la împrejurările istorice ale exterminării evreilor în masă, pe baza discriminării rasiale, în timpul stăpînirii naziste – că libertatea exprimării nu beneficiază de apărare, atunci cînd cineva se folosește de această libertate, necontribuind astfel la formarea opiniei și voinței democratice.2 În cele ce urmează, voi rezuma cîteva cazuri devenite celebre și soluțiile referitoare la acestea. În toate ce trei cazuri s-a făcut denunț pentru declarații antisemite exprimate în public sau publicate. În primele două cazuri, procuratura a respins denunțul, iar în al treilea a inițiat ancheta împotriva unui făptaș necunoscut, deși autorul textului și-a asumat de la început calitatea de autor.

În ianuarie 2001, Franka Tibor, candidatul Partidului Maghiar al Dreptății și Vieții (MIÉP), la alegerile de la Dabas a fost oaspete al Forumului Democrat Maghiar (MDF). Discursul său electoral a fost difuzat de canalul local TV. Franka, între altele, a spus: „Ăstora le picură nasul, urechile lor sînt mai jos decît nările și se scălîmbă. E foarte ușor să îi identifici. (…) Cred că noi, maghiarii, nu sîntem așa. (…) cînd el privea campionatul mondial de fotbal călare pe genunchii bunicului, eu făcusem deja mult pentru ca neamul nostru să fie la putere. (…) De propriul lui neam se teme Orbán Viktor? Sau Orbán Viktor nu este din propriul lui neam?”3 O persoană particulară a făcut denunț, dar procuratura a refuzat să dispună anchetarea cazului și a respins și o plîngere referitoare la acesta.

În legătură cu vînzarea echipei de fotbal denumită Fradi către o altă firmă maghiară, MTK, la 26 iulie 2001, deputatul Bognár László, vicepreședinte al Partidului Maghiar al Dreptății și Vieții (MIÉP), în comunicatul de partid intitulat „Fradi-Fotex – tranzacție antinațională”, a scris printre altele: „A fost nimicit sentimentul național, acea afecțiune a omului de rînd din întreaga țară față de Fradi. MTK a privatizat. (…) FTC a fost acaparat de către grupul de afaceri lacom, lipsit de scrupule, care nu are nici o legătură cu Ferencváros și cu maghiarimea.” Comunicatul putea fi citit pe site-ul internet al MIÉP. Autorul a explicat agenției MTI că suporterii Fradi sînt mici burghezi maghiari cinstiți, care văd în mercantilul și burghezul MTK o firmă lipsită de sentiment național, care poate fi marcată prin epitetul evreu. De aceea MIÉP consideră această tranzacție ca fiind una „obscură și antinațională”4. La textul astfel formulat, clar antisemit, procuratura a declarat că în lipsa unui denunț nu poate acționa. (Merită să menționăm că mai apoi, la un meci de fotbal, suporterii-Fradi au scandat din tribună, printre altele: „pleacă trenul spre Auschwitz”. La o întrebare reportericească pe această temă, prim-ministrul a răspuns că este surprins, iar doamna ministru al Justiției a răspuns că nu se pricepe la fotbal. Ulterior a rectificat, dar nu în fața marelui public, ci în ziarul Magyar Hírlap.) În cele din urmă a sosit denunțul, dar procuratura a refuzat să facă cercetări. Potrivit opiniilor profesionale, procuratura poate fi condamnată din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, este incorectă motivarea, conform căreia, în lipsa unui denunț, procuratura nu poate să acționeze, fiindcă, potrivit legii, textul dat publicității este în sine suficient pentru autosesizarea ei. În plus, procuratura nici măcar nu a analizat textul în cauză, pentru a vedea dac㠄este propice pregătirii emoționale pentru violență”. Or, conform legii, ar fi trebuit să facă acest lucru. Printre altele, această omisiune a fost reclamată de către organizația evreiască denumită Prima Comunitate B’nai B’rith din Budapesta. Împotriva atitudinii ezitante și în cele din urmă concesive a procuraturii s-a adus și argumentul că la evaluarea periculozității probabile sau efective nu a luat în considerare coincidența celor întîmplate cu agresivitatea crescîndă a discursului public peste tot în țară.5 În plus, tribunele terenurilor de fotbal sînt locuri tipice în care pasiunile se pot transforma cu ușurință în violențe.6

În numărul 3/2001 al gazetei intitulate ÉbresztÉbresztő, aparținînd organizației MIÉP din sectorul XVI, Hegedûs Lóránt jun., vicepreședinte al partidului și deputat în parlament, scria între altele în articolul său intitulat Keresztyén magyar állam (Statul maghiar creștin) despre „veneticii din Galiția”, indicîndu-i fără echivoc pe evrei: „În fiecare an la 20 august, în cîrcîielile lor de deposedare a maghiarimii se poate auzii teza falsă: statul primitor al Sfîntului Ștefan. (…) Ei bine, auziți maghiari singurul mesaj dătător de viață al mileniului statalității maghiare creștine, al moștenirii strămoșești bazate pe continuitatea milenară a dreptului la această moștenire: EXCLUDE-I, FIINDCĂ DACĂ NU O FACI TU, O VOR FACE EI CU TINE!” (Sublinierea în original – Sz.-G. M.) În acest caz insinuarea la ură a fost atît de univoc tendențioasă, încît procuratura a ordonat declanșarea anchetei judiciare, dar la modul tragicomic: împotriva unui făptaș necunoscut, deși autorul nici o clipă nu și-a negat identitatea. Președintele MIÉP, Csurka István, i-a luat apărarea lui Hegedûs Lóránt jun., în numărul din 4 octombrie 2001 al gazetei Magyar Fórum, și a apreciat justețea scrierii sale. În cursul redactării acestui studiu, în cazul Hegedûs jun. a fost întocmit rechizitoriul, în schimb tribunalul a respins cele două denunțuri civile, pe motivul că articolul instigator al lui Hegedûs jun. nu are o parte vătămată concretă, este doar o manifestare de ură la modul general.

În toate cele trei cazuri de ezitare a procuraturii și refuz succesiv de a da curs anchetei se pune întrebarea: unde este hotarul dintre defăimare, care nu este pasibilă de pedeapsă, și delictul instigării la ură.7

Învățături
În baza exemplelor și a reflexiilor de mai sus, deosebesc două moduri dominante ale identificării discursului urii: dauna emoțională cauzată și suspiciunea temeinică a unui apel la violență, sau cel puțin la vreun fel de acțiune împotriva celor vizați verbal. Ambele tipuri ale testului fac ca, din punct de vedere juridic, să fie greu sesizabilă necesitatea limitării libertății cuvîntului. În primul caz, juriștii se confruntă cu dificultăți de aplicare, în sensul că dovedirea daunei emoționale așază prea jos criteriul incriminării. Căci dauna emoțională este subiectivă și poate să îmbrace forme extrem de individuale. În al doilea caz, apelul la acțiune este subiectiv și este problematică și posibilitatea obiectivării, chiar prin referire la cuvinte concrete. În ultima analiză, învățătura acestor reflexii este că, într-o situație dată, evidența corelației dintre cuvintele concrete și acțiunea consecutivă este aproape imposibil de dovedit. În consecință, testul pericolului vădit ar putea funcționa ca un criteriu univoc numai în cazuri extreme, comparabilă cu exclamația: „Foc!”. Dar acest test s-ar referi numai la cazuri atît de extreme, încît poate că nu ar putea fi aplicat cu deplină certitudine nici dacă, de exemplu, după un discurs electoral mulțimea întărîtată ar porni imediat și ar distruge o așezare a romilor. Dar și alte argumente pledează pentru faptul că rigoarea legii în sine nu este o armă satisfăcătoare împotriva instigării. În acest sens deosebesc un argument moral și unul politic.

Sancțiunea judiciară ridică o dilemă de ordin etic, anume că din cauza aplicării rigide a posibilităților legale, în locul conținuturilor instigătoare pedepsim doar unele forme concrete care sînt expresia acestor conținuturi. În schimb, dacă intrăm în interpretarea lor, putem aluneca în exagerarea de a începe să limităm și manifestările etic admisibile ale libertății cuvîntului, ceea ce ar fi foarte rău din punctul de vedere al statului de drept democratic. Prin sprijinirea pe referirile schimbătoare ale limbajului uzual, pe felxibilitatea limbii și adaptabilitatea ei față de lege, pentru a evita rigorile ei, se poate instiga și fără a spune explicit că o anumită afirmație se referă la persoane „de culoare”, cuvîntul susceptibil de a fi sancționat conform legii. În locul cuvîntului „evreu” apare, de exemplu, expresia „de inimă străină”, care lasă conținutul în nebulozitate, dar are o semnificație clară în corelațiile limbajului de toate zilele. În asemenea cazuri se poate vorbi de instigare mascată. Negura semantică de acest fel este insesizabilă juridic, dar este suficientă pentru ca cititorul de ziare versat în referirile uzuale s㠄înțeleag㔠despre ce/despre cine se vorbește. În aceste cazuri legea ar putea interveni numai dacă s-ar alcătui lista cuvintelor interzise, care pe de o parte ar rămîne în mod necesar lacunară, din cauza conținuturilor instigatoare care oricînd pot migra spre cuvinte noi, iar pe de altă parte ar fi o gravă profanare a libertății exprimării. Un exemplu asemănător în contextul din România este denumirea vagă și totuși inteligibilă pentru toată lumea, „bozgor”, adic㠄apatrid”, care înseamnă excluderea minorității maghiare.

Conform argumentului politic împotriva instigării reglementate numai legal, vocile sociale înnăbușite prin rigoarea legii, foarte ușor pot deveni mai populare, tocmai datorită interdicției. Dacă sînt oprimați prin lege, și cei mai înrăiți instigatori la ură pot ajunge în postura impozantă moral a celor ce „gîndesc diferit” din mișcările subterane. Mai important este considerentul că ideile înnăbușite prin lege, oricît ar fi ele de agresive față de unii membri ai societății, vor fi scutite tocmai de sancționarea lor de către societate. În cele ce urmează, aș dori să reflectez asupra acestui argument liberal.

După cum am văzut, dacă ne sprijinim numai pe răspunsul legii în tratarea socială a discursului urii, consecințele pot fi: din punct de vedere juridic dificultăți de aplicare, din punct de vedere etic interpretare imperfectă, iar din punct de vedere politic efect derutant. Sub aspect legal problema este să se decidă dacă într-un caz concret poate cineva să cauzeze un prejudiciu mai mare folosindu-se de libertatea cuvîntului, decît ar însemna limitarea juridică a libertății cuvîntului. Dilema etică este: într-un caz concret prejudiciul moral este mai mare dacă admitem în spațiul dezbaterilor publice opiniile unor oameni ostili, instigatori la ură, sau dacă admitem cuvintele instigatoare cu prețul sentimentului unora că sînt amenințați fizic și psihic. Din punct de vedere politic, dilema s-ar putea formula astfel: ce anume ar însemna factor destabilizator mai mare privind ordinea politică, cuvintele instigatoare la ură care tulbură liniștea publică, sau înnăbușirea lor prin interdicție, lăsîndu-le neexprimate? La aceste întrebări trebuie să dau un răspuns care are în vedere soluțiile juridice, etice și politice nu ca alternative care se ascund reciproc, ci ca soluții care se completează reciproc.

În opinia filozofului Kis János, ar însemna un optimism exagerat să sperăm că discursul rasist dispare definitiv din societatea noastră. El crede că în politică una din cele mai mari dificultăți constă în faptul că nu știm să alegem cu cine este cazul să trăim în aceeași comunitate cetățenească. Trebuie, prin urmare, să acceptăm că oamenii ostili, rasiști fac parte din poporul suveran. Ei nu vor ajunge la periferia discursului public, decît dacă modernizarea se va desăvîrși în Ungaria.8 Kis consideră, însă, că este posibil ca societatea să-i marginalizeze, să-i elimine din cercul oamenilor cu bun simț pe aceia care vorbesc astfel. Pînă cînd răspunsul social la ostilitate nu devine riguros, pînă atunci înăsprirea mijloacelor dreptului penal rămîne fără efect. Iar dacă societatea pronunță sentința morală asupra membrilor ei de acest fel, atunci tratarea problemei prin sancțiuni penale mai severe devine inutilă. În consecință, Kis consideră că nu e permis să se înăsprească actualele cadre juridice din Ungaria, chiar dacă în discursul public se revarsă enorm de multă murdărie. Kis crede că este fundamentală responsibilitatea sferei politice în consolidarea proceselor de autopurificare a societății. Oamenii politici trebuie să se delimiteze fără echivoc de instigare referitoare la identitatea altora și nu să-și exprime mirarea cînd la un meci de fobal se scandează: „pornește trenul spre Auschwitz” și nu e cazul nici să spună că nu se pricep la fotbal. Ei trebuie să declare ferm că societatea maghiară nu tolerează asemenea afirmații, indiferent pe cine vizează.9

Accept în esență raționamentul lui Kis, dar aș vrea să-l completez. E limpede că numai răspunsurile venite din rîndurile societății și aprecierea lor publică poate crea acea cultură socială în care rasismul ajunge la locul periferic care i se cuvine. Este așa, fie și numai pentru că practica juridică nu se poate înstrăina de cultura etică a societății. Fără un fel de armonizare a acestora, practica juridică nu poate conta pe o largă acceptare, or, normele conviețuirii sociale pot lua naștere și totodată pot fi legitimate numai prin schimbul public de idei. Dar acest proces al discutării și legitimării sociale trebuie să demareze nu, sau nu numai, în politică, ci în primul rînd în societatea civilă, care, prin dezbaterea curentă a diferitelor opinii în forurile publicității, poate să ceară socoteala chiar și politicii. Ultima instanță nu este dreptul și nici politica, ci societatea civilă, care își asigură autoapărarea prin drept și se autoreprezintă prin politică. „The People” considerat în sensul politic, constituțional, și sfera lui civilă are ultimul cuvînt cu privire la calitatea legilor și a politicii. Iar cei cărora nu le convine ceva, pot să facă ceea ce fac și ceilalți: să continue dezbaterile.

Note
* Textul publicat se bazează pe rezultatele parțiale ale unei cercetări efectuate de mine, cu sprijinul material și profesional al Institutului Societății Deschise din Budapesta.
1 Halmai Gábor, Kommunikációs jogok (Drepturi comunicaționale), Budapesta, 2002/114, 135.
2 Europaische Grundrechte Zeitschrift, 1994/80, 150, 452.
3 Franka Tibor, A MIÉP a kormány kurvája (MIÉP, curva guvernului), în: Népszabadság, 5 aprilie 2001.
4 MTI, Comunicatul din 25 iulie 2002.
5 Halmai Gábor, op. cit., 121-122.
6 Molnár Péter, Uszítás vagy gyalázkodás? (Insinuare sau defăimare), în: Fundamentum, 2001 aprilie 4/111.
7 Uo., 110.
8 Kis János, A szólásszabadság próbája (Proba libertății cuvîntului), în Magyar narancs, 2002/42.
9 Kis János, op. cit., 43.

SZILÁGYI-GÁL MIHÁLY s-a născut în 1971, la Cluj. Este bursierul Institutului pentru o Societate Deschisă, colaborator al revistei Médiakutató și membru al corpului coordonator al Centrului Libertatea Presei. Két elmélet az erkölcsi normativitás esélyeiről. Habermas és Rawls (Două teorii despre posibilității morale. Habermas și Rawls), Budapesta, Filozófiai szemle, 1995, iarna; Etika és Politika Karl Popper tudományfilozófiájában (Etică și politică în filozofia științifică a lui Karl Popper), Cluj, Korunk, 1996, iunie.


Traducerea: Florica PERIAN
2002.09.02.

articolul în format *.pdf