MOLNÁR Gusztáv
Despre democrațiile particulare – sau „formele cu fond”
Forum 
Are o însemnătate simbolică faptul că Journal of Democracy – forul numărul unu al teoriei „tranziției democratice” – publică în primul său număr pe 2002 un studiu intitulat Sfîrșitul paradigmei tranziției, în care se susține că nici una dintre premisele paradigmei tranziției nu se dovedește viabilă. 1. Faptele nu confirmă teza conform căreia țările care renunță la regimurile dictatoriale pășesc automat pe calea tranziției către democrație, mai precis, către modelul democratic corespunzător exigențelor statului de drept și respectului demnității umane constituit în cadrul civilizației occidentale. 2. Teleologia imanentă a etapelor implicite tranziției este falsă. Consolidarea ce urmează deschiderii, schimbării de regim iar apoi tranziției nu e un proces firesc, inevitabil în urma căruia formele democratice introduse datorită modificării cursului politic se umplu de conținut democratic. 3. Speranțele exagerate legate de alegerile libere nu s-au împlinit. Alegerile organizate la intervale de timp regulate nu oferă vreo garanție că reformele menite să asigure adîncirea democrației astfel încît ea să devină funcțională vor fi și duse la bun sfîrșit. 4. Teoria tranziției democratice presupune state coerente și în stare de funcțiune, lucru pe care creșterea galopantă a numărului de state eșuate (failed states) îl contrazice. 5. În sfîrșit, realitatea dezminte spectaculos și premisa, poate cea mai pregnantă, a întregii tranzitologii, conform căreia variabilele de mediu determinante în ceea ce privește specificul fiecărei țări și zone în parte, condițiile istorice, sociale, economice și culturale, moștenirea instituțională, tradițiile juridice proprii n-ar juca vreun rol nici în debutul tranziției, nici în eficiența sa finală.

Majoritatea statelor „de tranziție”, cu statut nedefinit, nu sînt în mod deschis antidemocratice, ci alcătuiesc un soi de zonă gri a democrației. Trăsăturile principale sau, cum le numește Thomas Carothers, „sindroamele” țărilor zonei gri pot fi descrise ca modele politice bazate pe anume tradiții și manifestîndu-se cu anumită regularitate.

Zona gri a democrației
Primul grup sindromatic e pluralismul elitar. Acesta e caracteristic țărilor unde există, ce-i drept, alegeri libere și libertatea politică e reală, diferitele grupări politice alternează la guvernare, însă democrația e, totuși, superficială și fragilă. Participarea populației la viața politic㠖 făcînd abstracție de alegeri – este minimă, judecata opiniei publice în privința politicii e negativă: ține, ce-i drept, la idealurile democratice, dar este extrem de nemulțumită de viața politică a țării. În general, politica îi apare drept o activitate rezervată elitelor, care se caracterizează prin corupție, prin urmare nici nu merită prețuire și respect.

Al doilea grup de sindroame, care face din zona gri a democrației un model particular, este politica puterii dominante. Aceasta se manifestă în țările în care viața politică e determinată de o singură grupare. În acest model, spațiul politic e limitat dar real, grupările de opoziție pot critica în mod liber puterea, la un nivel oarecare funcționează și instituțiile fundamentale ale democrației dar, din cauza surplusului de putere al grupului dominant, șansele alternativei, ale alternanței la guvernare sînt minime, în ochii opiniei publice partidele condamnate la perpetuă așteptare în anticamera puterii nu vor putea deveni vreodată forțe politice credibile.

Radicalismul și noutatea punctului de vedere al lui Thomas Carothers nu sînt sesizabile în primul rînd în „răsturnarea” paradigmei teoretice a tranziței. El nu critică, de fapt, modelul teoretic deductibil din studiile celor mai cunoscuți „tranzitologi” (Guillermo O’Donnell, Larry Diamond, Philippe Schmitter, Alfred Stepan, Juan J. Linz, Adam Przeworski și alții), ci mitul tranziției, iscat și întreținut de elitele politice din diverse țări, interesate în promovarea democrației interpretate în mod teleologic (acordînd diverse ajutoare, împrumuturi, subvenții – și sporindu-și astfel influența), ca și de cele din țările care „binemerit㔠ajutorul și de „specialiștii” care le slujesc interesele. După Carothers, „ceea ce în mod obișnuit se considera a fi doar o situație de tranziție între o dictatură totală și o democrație autentic㔠nu este una excepțională, care ar trebui definită doar negativ, prin raportare la o presupusă fază de dezvoltare mai avansată, ci „este o stare de normalitate pentru multe societăți.” În acest punct, Carothers se dovedește a merge pe urmele lui O’Donnell, care, într- un important studiu apărut încă în 1996, atrăgea atenția asupra iluziilor legate de consolidare, care priveau sistemele democratice ale așa-numitelor țări nord-vestice ca pe o țintă firească a perioadei de după prăbușirea regimurilor autoritare și care s-au dovedit, ce-i drept, extrem de folositoare în toiul incertitudinilor tranziției, dar n-au contribuit cîtuși de puțin la cunoașterea situației reale, a condițiilor specifice ale regimurilor în cauză.

Modelul democrației particulare
O’Donnell, cunoscător profund al „tranziției” latino-americane, descrie democrațiile din această parte a lumii ca pe o combinație caracteristică a anumitor particularități într-un mod care completează foarte bine cele spuse de Carothers în legătură cu zona gri a democrației. Este vorba, înainte de toate, de sisteme în care instituția alegerilor libere (în pofida unor intermezzo-uri dictatoriale de durate mai mult sau mai puțin lungi) s-a împămîntenit și s-a realizat și cealaltă premisă formală indispensabilă a democrației: alternanța la guvernare. În același timp – și aceasta e o trăsătură într-adevăr caracteristică a zonei gri –, pe lîngă instituțiile formale ale democrației, un rol extrem de important îl joacă instituțiile informale, înainte de toate așa-numitul clientelism sau particularism. Deși faptul c㠄în numeroase țări din zonele estice și sudice ale lumii există de multă vreme o prăpastie adîncă între pays réel și pays légal” este acceptat în cercurile cele mai largi, cercetătorii care s-au socializat în așa-numitele democrații nord-vestice ajung, totuși, adesea, la concluzii eronate în legătură cu țările respective. Cînd politologi altfel extrem de bine pregătiți afirmă că într-o țară dată democrația a devenit singura regulă a jocului („the only game in town”), se și grăbesc să tragă, fără nici ezitare, concluzia că acolo democrația (a se înțelege: democrația istoricește constituită în Europa nord-vestică sau, recurgînd la modul de exprimare al lui O’Donnell, care include aici, evident, și America de Nord: democrația constituită în Nord-Vest) s-a consolidat. Cînd colo, aici este vorba despre cu totul altceva, și anume, despre consolidarea unui tip de democrație care difer㠄în fundamentele sale” de cea occidentală.

Componentele paricularismului latino-american sînt, după O’Donnel, următoarele: schimburi particulariste ierarhice, clientelism, nepotism, favoruri concrete care, în condițiile formale ale democrației „ar fi considerate corupție”. Particularismul apare acolo unde se estompează distincția legală și normativă între sfera publică și sfera privată. În același timp, nu se poate susține că, în condițiile particularismului, ar dispărea și democrația însăși. Ritualurile și discursurile inerente exercițiului puterii legislative, judecătorești și executive dau de înțeles că regulile formale sînt cele care ghidează comportamentul cotidian. Aceste ritualuri și discursuri îi îndeamnă, pe de o parte, pe cetățeni să pretindă ca regulile formale să fie într-adevăr respectate, pe de altă parte însă ipocrizia ostentativă îi determină pe aceștia să se raporteze cu cinsim la instituțiile democrației, la deținătorii funcțiilor publice și, în general, la „politicieni”. În asemenea circumstanțe, în cele din urmă, toată lumea se împacă cu gîndul că particularismul e modalitatea cea mai generală de dobîndire și exercitare a puterii. Într-un mod vizibil pentru public, toată lumea acționează în cadrul instituțiilor democratice, dar aceasta nu constituie un obstacol pentru ca regulile de joc din interiorul instituțiilor democratice să difere, totuși, de cele formale. Mai mult, cu cît e mai consolidată democrația „originală”, cu atît are ea șanse mai mari de a-și continua consolidarea – în direcția originală! Caracteristic țărilor latino-americane cercetate cu prioritate de O’Donnell e faptul c㠄particularismul devine chiar mai agresiv în interiorul parlamentului și al partidelor politice”, precum și în zona justiției.

În condițiile democrației particulare sau, într-o formulare mai puțin eufemistică, ale democrației clientelare, democrația reprezentativă luată în sens clasic nu încetează să existe, dar prezintă o accentuată tendință de a se depalasa în direcția așa-numitei democrații delegative. Un executiv cu legitimare plebiscitară, specific sistemelor prezidențiale, mizeză, după O’Donnell, pe raportarea tradițională, colectivistă și paternalistă la politică și face tot posibilul pentru a atenua instituționalizarea politică formală și așa-numita responsabilitate orizontală decurgînd din funcția de control reciproc a instituțiilor publice. Aceasta face ca formarea și implementarea politicilor democratice să devină din ce în ce mai favorabilă grupurilor de interese extrem de bine organizate și puternice din punct de vedere economic.

Studiul de față nu vede în pluralismul elitar, politica puterii dominante, instituționalizarea informală (particularismul) și guvernarea delegativă niște modele aparte, ci le percepe ca fiind elemente componente ale unui regim ce transformă în mod original, într-un mediu socio-cultural specific, așa-numita democrație de tip occidental. Astfel ni se oferă posibilitatea de a decanta în interiorul celui de-al de-al treilea val, ce tinde să devină de-acum fără liman, al democrației un tip de democrație extrem de important și specific, consolidat deja sau tocmai pe cale de a se consolida în numeroase țări, tipul democrației de excepție sau, într-o spirituală formulare intrată de-acuma și în limbajul comun românesc, al democrației originale, care diferă atît de democrațiile celui de-al treilea val în curs de consolidare în sensul „nord-vestic”, cît și de acele regimuri care au introdus instituția alegerilor mai mult sau mai puțin libere, dar în care predomină încă trăsăturile autoritarismului.

Exemplul românesc
Pentru a vădi cît de legate între ele sînt cele patru sindroame, creînd modelul sintetic al unui tip specific de democrație, un bun exemplu oferă cazul României. După Thomas Carothers, cele două modele conturate de el în zona gri se exclud reciproc, așadar anumite țări sau grupuri de țări nu pot fi incluse decît fie într-unul, fie în celălalt. Așa, de exemplu, în modelul pluralismului elitar există alternanță la putere (tocmai asta duce la discreditarea întregii clase politice), în vreme ce, în modelul puterii dominante, nu există, astfel că partidele din opoziție nu pot ajunge niciodată în situația ca electoratul să se poată convinge în privința valabilității și seriozității alternativelor pe care le reprezintă. Contrar celor de mai sus, exemplul României arată că partidele de centru-dreapta confruntate cu blocul de putere postcomunist și-au pierdut definitiv credibilitatea tocmai după ce au acces la putere și a reieșit că erau neputincioase în fața rețelei prin care fosta Securitate ținea sub control toate domeniile importante ale vieții politice și economice – sau ale „sistemului”. Primul caz a fost recunoscut public de Emil Constantinescu, fostul președinte al României, cu puțin timp înainte de expirarea mandatului său iar despre cel de-al doilea fostul prim-ministru Radu Vasile publică date uluitoare în memoriile sale recent apărute.

Exemplul României pune foarte bine în lumină și cît de fără cusur poate funcționa acel sistem de checks and balances al sindromurilor democrației particulare care asigură stabilitate regimului. Cînd alianța de centru-dreapta, măcinată de cei patru ani de guvernare, a suferit o înfrîngere zdrobitoare la alegerile din noiembrie 2000 și din partea opoziției o forță politică propovăduind în mod deschis autoritarismul și punînd astfel în pericol stabilitatea democrației românești pornite pe calea stabilizării a încercat să umple înspăimîntătorul gol ce se iscase, conglomeratul de putere dominantă a putut să atragă de partea ei acel segment al opiniei publice dădător de ton și în mod angajat și consecvent prooccidental, care, pînă atunci, îl privise mai degrabă ca pe o relicvă postcomunistă. În politica practică un spor al aceleiași „alinieri” s-a manifestat în faptul nu lipsit de însemnătate că forța politică cu cea mai bogată tradiție a țării, Partidul Național-Liberal, a rupt-o cu propriul său trecut „anticomunist” și, prin aceasta, a devenit un partener potențial al partidului dominant, un fel de rezervă democratică pentru cazul cînd elementele conservatoare din interiorul partidului „postcomunist” ar depăși anumite limite.

Captivantul „spirit de conservare” al democrației originale nu intervine însă doar atunci cînd regimul trebuie apărat de primejdia revenirii la autoritarism, ci și atunci cînd ar încerca să se deplaseze – punînd în pericol subzistența regimului „original” – în direcția democrațiilor liberale „nord-vestice”. Caracteristică pentru România e, după cum se știe, ambivalența democrației reprezentative și delegative (adică puterea șefului executivului și cea a președintelui statului). Cînd părea cît p-aci ca ambițiosul președinte al (proaspăt rebotezatului) Partid Social-Democrat și prim-ministru al guvernului în exercițiu, propunînd alegerea în viitor de către parlament a șefului statului, să poată aduce măcar în dezbatere introducerea sistemului, mai avantajos din punctul de vedere al funcționalității unei democrații reprezentative de tip occidental (și, bineînțeles, din acela al propriilor sale poziții de putere) al preeminenței șefului executivului, conservatorii grupați în spatele președintelui aflat la cel de-al doilea – ultimul – mandat s-au pus brusc în mișcare și, agățîndu-se de superioritatea legitimității unui președinte ales prin vot direct, de popor, l-au convins pe șeful statului să ia poziție în favoarea actualului status quo.

Însumînd cele de mai sus, putem constata că, în perioada încă în desfășurare a împlinirii celui de-al treilea val, pare a se contura cu claritate un tip de democrație ce se caracterizează prin prezența simultană a celor patru sindroame principale pe care le-am prezentat pe baza studiilor lui Carothers și O’Donnell. Aceste democrații specifice, „originale” se pot deplasa, firește, în direcția oricăruia dintre cele patru sindromuri principale, dar, în cazul acesta, nu mai pot fi considerate regimuri democratice. În orice caz, pentru noi, țările ce pot fi caracterizate prin prezența simultană și limitîndu-se reciproc a celor patru sindroame prezintă interes atîta vreme cît rămîn democrații și se aseamănă măcar în aparență, în privința generalizării instituționalizării formale, cu democrațiile nord-atlantice. Și sînt cu atît mai interesante cu cît se dovedesc mai capabile să se asemene și în privința stabilității regimului, adică, evoluînd pe propria lor traiectorie originală, să se consolideze realizînd forma originală a responsabilității orizontale.

Dar, la urma urmei, care sînt țările, respectiv grupurile de țări care pot fi incluse în această categorie? La finele anului 2001, Larry Diamond, completînd criteriile mult prea formale și concesive ale democrației enunțate de Freedom House cu cîteva puncte de vedere ce fac posibilă clasificarea mai precisă a regimurilor nedemocratice, găsea șase categorii de regimuri politice. Acestea sînt democrațiile liberale situate pe scara de opt (negativă) a drepturilor politice și libertăților cetățenești sub 2 puncte, democrațiile elective situate între 2 și 4 puncte, regimurile ambigue, aflate cam la 5 puncte, în sfîrșit, între 6 și 8 puncte, regimurile dictatoriale (autoritar competitiv, autoritar hegemon electiv și autoritar autarhic – închis – din punct de vedere politic).

Neluînd în calcul țările asiatice și africane, care prezintă trăsături de un cu totul alt tip, irelevante din punctul de vedere al categoriei democrațiilor particulare sau originale propuse de noi, în concepția noastră în grupul bine marcat al democrațiilor originale consolidate se încadrează țările balcanice dintre 2,2–3,3 puncte și cele latino-ameicane dintre gradațiile 1,2 și 3,3 (din Europa sud-estică România, Bulgaria, Iugoslavia și Albania, din America Latină, printre altele, Chile, Argentina, Brazilia și Mexic). Țările situate în intervalul de libertate dintre 3,5 și 5,5 , deci statele zonei europene a spațiului postsovietic, iar din America Latină Venezuela, Paraguay și Columbia țin de categoria democrațiilor originale încă neconsolidate, ceea ce înseamnă că se află în stare de tranziție dinspre autoritarism înspre democrația particulară.

Apartenența României
România poate fi încadrată în categoria democrațiilor particulare consolidate, este una din cele mai caracteristice exemple ale acestei categorii. Această încadrare, dincolo de faptul de a fi în consonanță cu tradițiile românești și cu realitățile României contemporane, prezintă avantajul de a putea pune capăt incertitudinilor și inconsecvențelor legate de încadarea României. Thomas Carothers, de pildă, care argumentază în studiul mai sus citat în favoarea irelevanței paradigmei tranziției și care, dintre cele aproape o sută de țări aflate „în tranziție” califică drept democrații funcționale mai puțin de douăzeci, remarcînd c㠄liderele acestui grup puțin numeros se găsesc mai ales în Europa Centrală și în zona baltică”, rămîne, totuși, pînă la urmă prizonierul acestei paradigme atît de dezavuate atunci cînd se referă la grupul acelor țări care „au făcut mai puține progrese dar continuă evoluția către democrație”. Carothers include printre altele România și Bulgaria, Mexicul și Brazilia în acest grup, uitînd că, în afara democrațiilor liberale nord-vestice, mai precis (după ce Europa de Sud s-a alăturat iar Europa Centrală e tocmai pe cale să se alăture nucleului clasic al democrației) a celor occidentale sînt posibile și democrații funcționale de alt tip. În afara țărilor est-europene și latino-americane ce pot fi incluse în grupul democrațiilor particulare, unui alt grup de democrații fără îndoială funcționale însă nu de tip occidental – ci asiatic – i se pot subsuma Japonia, Taivanul, Coreea de Sud și, reprezentînd probabil în sine un subtip aparte, India. În cazul acestor țări, putem, de asemenea, vorbi despre primul, al doilea sau al treilea val al democrației, adică despre tranziția dinspre autoritarism spre democrație și despre problemele consolidării democrației, la fel ca în cazul democrațiilor liberale de tip occidental – fără a ne referi la același lucru!

Dificultățile legate de încadrarea corespunzătoare a României sînd depășite într-un mod original și pragmatic de către Michael McFaul, care consideră într-atît de specifică tranziția de la comunism la „noile regimuri” încît vorbește despre un „al patrulea val al democrației și dictaturii”, față de cel de-al treilea val, din anii șaptezeci-optzeci, al democrației, care se constituise pe paradigma tranziției bazate pe pacte. După McFaul, „noile regimuri” postcomuniste apărute ca rezultat al celui de-al patrulea val pot fi încadrate în trei categorii: acolo unde forțele democrației erau într-o situație hegemonică, adică în cele nouă țări central-europene și baltice (McFaul include aici, în mod judicios, și Croația) au avut loc tranziții revoluționare și au luat naștere democrații liberale (pactele au jucat aici doar un rol marginal, față de modelul clasic al celui de-al treilea val, cel spaniol); acolo unde raportul de forțe era fără echivoc favorabil vechiului regim comunist (în țările Asiei Centrale, precum și în Belarus, Serbia și România) inițiativa tranziției și punerea ei în practică au venit de sus și în locul celor vechi au luat naștere îndeobște noi dictaturi; în fine, acolo unde raportul de forțe era nedecis (în Rusia, Ucraina, Moldova, Mongolia, Azerbaidjan, precum și în Bulgaria, Macedonia și Albania) tranziția a dus – cu excepția Bulgariei și Mongoliei – „în cel mai bun caz la demonstrații parțiale, instabile sau – în cel mai rău caz – la război civil”.

România iese din rînd și în cazul paradigmei tranziționiste care propune introducerea unui al patrulea val. După ce „puterea poporului” a nimicit ultimul regim comunist, foștii activiști comuniști au revenit practic la putere. În ciuda acestui lucru – zice McFaul – România – împreună cu Bulgaria – „evoluează bine spre consolidarea democrației liberale”. McFault explică această afirmație nu întru totul concordantă cu paradigma tranziționistă propusă de el prin apropierea geografică față de Occident. „Nu în creștinism, educație sau nivel economic – subliniază politologul american –, ci în poziția geografică trebuie să căutăm factorul cel mai însemnat care determină anumite țări să ia calea democrației. Regimurile incerte din Bulgaria și România au devenit cu timpul tot mai democratice, pe măsură ce aceste țări au stăruit tot mai agresiv în dorința de a deveni membre ale unor instituții occidentale ca Uniunea Europeană sau NATO. Pentru guvernanții din România și Bulgaria faptul că ambele țări au șanse rezonabile de a fi admise în aceste instituții occidentale reprezită un serios impuls întru adîncirea democrației”.

Întrebarea e ce tip de democrație este aceea a cărei adîncire și consolidare este în România (și în alte țări, aflate în situații asemănătoare) un fapt de necontestat. Studiul de față nu-și propune să sugereze că în Romînia nu s-ar fi adîncit încă îndeajuns și nu s-ar fi consolidat democrația sau c㠖 dintr-un motiv sau altul, fie el structural, cultural sau politic – nici n-ar exista șanse în această privință într-un viitor previzibil. Este vorba de altceva. Anume, că, după alegerile din 1996 și apoi după cele din 2000, în România (și în alte cîteva țări sud-est europene, înainte de toate Bulgaria și în Serbia de după Miloșevici) nu s-a instaurat o democrație liberală de tip occidental, ci a prins rădăcini un sistem democratic specific sau particular, asemănător regimurilor dominante în majoritatea țărilor latino-americane. Dacă trecem cu vederea această circumstanță de importanță capitală, vom fi obligați să ne ajustăm tot mereu punctul de vedere referitor la caracterul și tipul (de fapt: identitatea) regimului politic din România funcție de diverse evenimente politice conjuncturale. În postfața unui volum de studii despre România postcomunistă, apărut în 2001 și redactat la sfîrșitul lui 1999 și începutul lui 2000, pronosticînd previzibila victorie în alegeri a lui Iliescu și a adepților lui, cei doi redactori ajungeau la concluzia c㠄 bazîndu-ne pe tradiționala înclinație gradualistă a lui Iliescu și a PSDR [e de presus că] viteza reformei s-ar putea reduce în mod considerabil. Dacă asta se va întîmpla, procesul de democratizare și restructurare a economiei se va prelungi iar tranziția s-ar putea să devină o stare cvasipermanentă.”

„Substanța” democrației românești
Dimpotrivă, Alina Mungiu-Pippidi, ale cărei analize de țară publicate lunar în cadrul Programului pentru dezvoltare al ONU reflectă bine starea actuală a vieții politice și economice românești, incluzînd aici și imaginea țării, pe care guvernul României și o parte a elitei spirituale românești doresc s-o sugereze, s-o proiecteze într-afară, constat㠖 tot pe baza unor evenimente politico-economice conjuncturale – că, după alegerile din noiembrie 2000, lucrurile „au evoluat substanțial” în țară și c㠄tranziția politică se apropie de sfîrșit”. După Alina Mungiu-Pippidi, 8 noiembrie 2001, cînd Ion Iliescu a organizat un banchet în palatul prezidențial în onoarea regelui Mihai, care împlinea 80 de ani, poate fi privit ca momentul încheierii „oficiale” a tranziției. Politica de asociere la guvernare a UDMR, atît la nivel central, cît și pe plan local, cvasianularea contradicției de tipul „comunist-anticomunist”, care împărțise atît de marcat elita politică românească în perioada anterioară, consensul pe cale de a se constitui în așa-numita problemă a restituției și în ceea ce privește privatizarea coloșilor industriali asemănători Combinatului de la Galați constituie de bună seamă tot atîtea indicii c㠄democrația formală e acum consolidat㔠în România. Dar – adaugă Alina Mungiu-Pippidi – „mai rămîn multe de făcut în ceea privește democrația substanțială”.

Ei bine, atunci tranziția s-a încheiat sau nu s-a încheiat? Nu încape îndoială că de consolidat s-a consolidat ceva, ce seamănă în privința formelor instituționale cu democrațiile liberale de tip occidental, dar în ceea ce privește „substanța”, adică esența sa, nu este același lucru. Dar e oare posibil un regim politic în care să nu existe decît forme „goale”? Puțin probabil. Așadar și democrația românească trebuie să aibă o anume „substanță”, un conținut propriu, doar că acela e de presupus că nu e identic cu „substanța” democrației occidentale. Alina Mungiu-Pippidi amintește în acest sens – printre altele – politizarea administrației, serviciile secrete cărora nu li se poate ține întru totul socoteala și regimul politic aflat – în absența unei opoziții notabile – în dezechilibru. Încă și mai grăitoare sînt datele acelui Eurobarometru publicat în octombrie 2001 de Institutul de sondare a opiniei publice CURS – la care se referă și Alina Mungiu. „Românii – spune autoarea bucureștean㠖 sînt democrați convinși și percep orice opțiune nedemocratică ca find nerealistă și indezirabilă.”

Să vedem acum ce spun cifrele despre opțiunea antidemocratică a populației. 13% din cei chestionați ar dori ca țara să fie guvernată de militari; 18% sînt de părere că ar trebui readus regimul comunist; 19% ar fi de acord ca parlamentul să fie închis și partidele politice interzise; 30% cred că ar fi mai bine ca țara să fie guvernată de un lider cu mînă forte, capabil să ia decizii rapide, fără parlament și alegeri; în sfîrșit, 59% din cei chestionați și-ar dori un guvern de unitate națională în care oamenii cei mai capabili și mai bine pregătiți să-i înlocuiască pe politicienii aleși. Această din urmă opinie – majoritar㠖 apare sprijinită și de alte două date: după părerea a 51% din cei chestionați între clasa politică românească și restul românilor există un conflict iar 62% cred că răspunderea pentru falimentul tranziției revine guvernelor incompetente.

Socot că aceste cifre arată cu limpezime că nu are nici un rost să tot repetăm la modul școlăresc – cum, din păcate, o face și Alina Mungiu-Pippidi – c㠄România a obținut rezultate importante”, deși pe anumite planuri „a avut și serioase eșecuri” sau c㠄per total mai sînt încă multe lucruri de făcut pentru ca democrația procedurală românească să devină o democrație substanțială”. Andrei Cornea, care, din păcate, se face din ce în ce mai rar auzit în vremea din urmă, aducea în discuție încă în 1990, într-o memorabilă scriere a sa, faptul că utilizarea obsesivă a anumitor expresii „aduce adesori consolări” celor ce recurg la ele: în opinia lui, o analiză lucidă ar fi mult mai profitabilă decît aceste „consolări derizorii”. Sub semnul acestei lucidități a formulat Andrei Cornea – exact cu o săptămînă înainte de mineriada care a uluit întreaga lume civilizat㠖 următoarea ipoteză (confirmată sau infirmată în cei mai bine de zece ani care au trecut de atunci, poate decide fiecare după cum crede de cuviință): „Deși îndepărtarea României de «Est» și de comunism este inevitabilă, apropierea de «Europa» nu este chiar atît de sigură. Există chiar riscul, deloc neglijabil, să ne îndepărtăm prea mult spre Vest și, depășind marginile Europei și duși de un neobișnuit alizeu, să traversăm în mod ideal Oceanul, ajungînd undeva, într-un fel de Americă Latină.”

Nu în America Latină, firește, ci într-un regim politic care-și află mai multe asemănări în America Latină decît în Europa Occidentală. Prelucrarea teoretică și descrierea politologică amănunțită a acestei evidente asemănări – precum și a diferențelor firești pe care „originalitatea” românească sau sud-est europeană le induce chiar și față de America Latin㠖 e o sarcină profesională care rămîne încă de realizat. Un uluitor eveniment de ultimă oră dovedește însă că aici nu e vorba numai de probleme profesionale ci de depășirea anumitor limite, a căror tolerare ar însemna să rămînem definitiv prizonierii democrației romînești originale care se consolidează vertiginos.

Legea partidelor, votată deja – cu diferențe neglijabile – în ambele camere ale Parlamentului, condiționează înscrierea noilor partide de existența unui număr de 50 mii de aderenți din cel puțin 21 de județe. Smaranda Enache era îndreptățită să spună la conferința de presă din 22 septembrie a organizațiilor societății civile care protestau împotriva acestei legi că ceea ce s-a întîmplat indică fără echivoc că partidele parlamentare (inclusiv UDMR) „s-au coalizat peste capul alegătorilor” și au creat un bloc politic închis. Un răspuns pe măsura acestei sfidări îndreptate mai ales împotriva înființării de partide regionale nu poate fi decît fondarea unei mișcări politice noi, capabile să ofere o alternativă la actuala clasă politică în totalitatea sa.

Bibliografie
Samuel P. Huntington, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press: Norman and London, 1991.
Studiile lui Thomas Carothers (The End of the Transition Paradigm, 2002), Guillermo O’Donnell (Illusions About Consolidation, 1996) și ale Alinei Mungiu-Pippidi (Romania’s „End of Transition” Deconstructed, 2002) pot fi găsite (primele doua în traducere românească, iar ultimul în limba engleză) în numărul special din aprilie 2002 al Revistei române de știinte politice (Teoria democratizarii).
Michael McFaul, The Fourth Wave of democracy and Dictatorship: Noncooperative Transitions in the Postcommunist World, în World Politics, 2002, 54:2.
Larry Diamond, Thinking about Hybrid Regimes, în Journal of Democracy, 2002, 13:2.
Ágh Attila, A korai konszolidáció és az EU-alkalmazkodás Közép-Európában, în Politikatudományi Szemle, 2001, 10:1-2.
Ágh Attila, Early Consolidation and Performance Crisis. The Majoritarian-Consensus Democracy Debate in Hungary, în West European Politics, 2001, 3.
Baer, Werner-Joseph Love (eds.), Liberalisation and its Consequences: A Comparative Perspective on Latin America and Eastern Europe. Cheltenham. Edward Elgar, 2000.
Duncan Light and David Phinnemore (eds.), Post-Communist Romania. Coming to Terms with Transition, Palgrave Publishers, 2001.
Andrei Cornea, „Escrava Isaura”, în 22, nr. 21, 8 iunie 1990. Republicat în volumul Mașina de fabricat fantasme (1995, 26-35.).

MOLNÁR GUSZTÁV s-a născut în 1948 la Sălard, jud. Bihor. Este colaborator al Institutului Teleki László din Budapesta, filosof. Problema transilvană (în colaborare cu Gabriel Andreescu), Iași, 1999; The Vanishing of In-Between Europe, în Regio, 2000, 1.


Traducerea: Paul DRUMARU
2002.09.02.

articolul în format *.pdf