Cristina GHEORGHE
Vin (iarăși?) americanii…
Actualitate 
Nu știu (mă rog, e un fel de a spune…) din ce cauze, pe pămîntul românesc, americanii sînt foarte așteptați. În ei au fost puse speranțele în vederea cîștigării celui de-al doilea război mondial și tot ei erau cei care trebuiau să ne scape de regimul comunist proaspăt instaurat după terminarea războiului. Tot românul, indiferent că era de la coada sapei, negustor sau mic întreprinzător dorea, credea, spera în venirea americanilor pentru ca problemele României să se rezolve. Cum, nimeni nu prea știa, important era ca aceștia să vină.

Americanii însă nu au venit pînă prin ’96, ca să ne consoleze că am rămas în afara NATO. Comunismul însă a ajuns mult mai repede (Rusia era și a rămas, cel puțin pentru unii, mai aproape decît America), iar el a reușit să obțină, iar apoi să piardă, clauza națiunii celei mai favorizate, adică niște facilități economice pe care nu a reușit să le înlocuiască decît cu contracte cu țările africane, care se știe cît de mult le permiteau economiile să facă afaceri externe, chiar și cu statele comuniste.

Visul cu venirea americanilor a continuat însă să existe, să-și facă mereu noi adepți sau să le întărească speranțele și convingerile celor vechi. Nu știu dacă după căderea regimului comunist românii s-au mai gîndit la semenii lor de peste ocean ca la un panaceu, mai ales că în zare se observa un altul: Comunitatea Europeană, devenită mai apoi Uniunea Europeană. Cu deosebirea că acum nimeni nu mai spunea că trebuie să vină europenii, ci că trebuie să intrăm în Europa, unii chiar uimiți că aceasta nu ne-a primit chiar fără să se mai gîndească, fără nici o formalitate (că doar Europa e de la Atlantic la Urali, nu-i așa?). Dar să nu divagăm prea mult, iar asta pentru că americanii „vin” din nou. Nu direct, ci prin emisar, desigur, că drumul e lung, iar timpul costă bani, ceea ce ei știu prea bine. Emisarul e Mircea Geoană, care s-a întîlnit pe 6 august, la Washington, cu Secretarul de Stat al SUA, Colin Powell, cu care a discutat candidatura României la NATO (cu mulțumirile aferente pentru sprijinul acordat pînă acum în privința integrării) și întărirea (îndeosebi pe plan economic) a Parteneriatului Strategic dintre SUA și România. Pentru a fi (probabil) politicoși, americanii ne-au mulțumit și ei pentru srpijinul pe care România l-a acordat (aveau americanii nevoie?) prin intermediul operațiunii Enduring Freedom coaliției antiteroriste desfășurate în Afganistan, pentru că este un element de stabilitate în Balcani (așa o fi…), pentru încheierea acordului bilateral privind prevederile articolului 98 al Tratatului Curții Penale Internaționale, prin care România se obligă la extrădarea militarilor americani aflați pe teritoriul românesc acuzați ce intră sub jurisdicția americană.

Se știe foarte bine că diplomația înseamnă cuvinte. Multe. Mulțumiri, strîngeri de mînă, coctailuri, întîlniri secrete sau publice, baluri de binefacere, și iarăși multe, multe mulțumiri, de la toți și către toți cei participanți. În aceste cadre se rezolvă, cel mai adesea, cele mai importante probleme. Nu putem ști dacă întîlnirea ministrului de externe român cu oficialii americani chiar va rezolva problemele de integrare atlantică ale României și mai ales pe cele economice. Evident a fost însă faptul că acordul încheiat nu a fost un pas chiar diplomatic față de Uniunea Europeană, de care mai marii noștri se pare că au uitat cu desăvîrșire.

Să sperăm însă că această nouă Thanks giving Day, cu sau fără curcan și plăcintă de dovleac, a reprezentanților celor două state nu va avea doar o importanță formală, ci și un efect real asupra politicilor economice românești (în măsura în care acestea există) și al acelora referitoare la integrarea în organismele euro-atlantice. Iar în acest caz nu știu dacă americanii vor avea vreun motiv să ne mulțumească, dar noi sigur, pentru că, prin politețea lor, au reușit să ne mai dezmorțească, măcar puțin… Și să ne facă să gîndim, cam tîrziu, abia cînd au început să apară bobîrnacele europene, că semnarea diverselor acorduri nu se reduce doar la formalități, ci înseamnă și efecte, chiar diplomatice.

CRISTINA GHEORGHE s-a născut în 1968 la Liteni, județul Suceava. Este doctorand la Marne la Vallée, Paris și UBB, Cluj cu tema Integrarea politică europeană, elemente concrete, teorii și tendințe. Este corespondentă a revistei Realitatea de Mediaș; i-au apărut articole de publicistică.


2002.09.02.

articolul în format *.pdf