Marius COSMEANU
Metamorfoza unei condiții
Actualitate 
De la Tessék! Poftiți! la Poftiți! Tessék!
Inversarea aceasta, din ultima vreme, a poziției sau a ordinii termenilor în folosirea cunoscutei formule de salut cu care ești întîmpinat în localitățile transilvane locuite de maghiari, prioritatea acordată tot mai mult termenului românesc, ne oferă un exemplu elocvent despre schimbările din mentalul transilvănean maghiar al ultimilor ani. Indiferent de care din cele două variante ar fi vorba, formula exprim㠖 dincolo de bunul-simț sau complezența celui sau celei care ni se adreseaz㠖 și un raport statistic, o relație de putere, cu toate semnificațiile ei socio-economice și politice. Așezarea în față a unuia sau celuilat dintre termeni indică, chiar și indirect, recunoașterea statutului de majoritar al vorbitorului limbii din vocabularul căreia termenul respectiv face parte.

Pentru românii care o aud zilnic, formula ține de banalul cotidian, denotativ. Pentru cei cu disfuncționalități în adaptare, ea constituie un alt motiv de stereotipic reproș făcut comercianților maghiari care, vezi, Doamne!, nu vor să-i servească dacă nu vorbesc maghiara (pretext de „împrospătare” a sentimentelor anti-ungurești). În fine, pentru ceilalți, formula este una pur exotică1. În ceea ce-i privește, însă, pe maghiari, trecerea de la folosirea variantei inițiale (Tessék! Poftiți!) la cea inversă semnifică, de fapt, un pas înapoi în relația cu majoritatea, un semn al „acceptării” sau „împăcării” cu coordonatele unei noi situații.

Maghiarii ardeleni, îndeosebi cei din localitățile în care procesul de asimilare „a reușit” sau „e în grafic”, cum ar spune adepții lui, se află în prezent într-un moment de cumpănă. Situația este oarecum similară celei în care s-au aflat sașii pe la începutul anilor ’80 (azi, păstrîndu-se doar o „casetă neagr㔠a prezenței lor în acest spațiu). Niciodată maghiarii din România nu s-au confruntat cu riscurile unei scăderi atît de drastice a populației lor ca în momentul de față. Rămîne însă de văzut dacă această tendinț㠖 manifestată, de altfel, la nivelul întregii societăți românești, dar cu perspective diferite – va continua sau va putea fi stopată. Din fericire, regimul politic este altul decît cel care i-a poftit – contra cost – pe germanii din Transilvania și Banat să emigreze în masă, plus că atracția economică a Germaniei era (și) atunci mai mare decît cea a Ungariei astăzi.

Detractorii maghiarilor sînt revoltați pentru – susțin ei – prea multele revendicări ale acestui grup minoritar (în general, drepturi incluse în tratate internaționale semnate și de România). Vajnicii apărători ai țărișoarei ignoră însă faptul, elementar, că într-o relație de putere cum e cea dintre majoritate și minoritate, acesteia din urmă mai mult i se oferă decît poate obține prin sistemul legislativ; există anumite limite culturale – mai cu seamă în spațiul central-european post-comunist – dincolo de care revendicările lor sună utopic. De aceea, logica maximalistă aplicată de liderii comunității maghiare – Fiți realiști, cereți imposibilul! – este pînă la urmă una de înțeles cît timp cererile lor se lovesc de soluții rigide. Mai mult, logica de contracarare a acestor revendicări este una simetrică: se exagerează presupusele efecte nedorite pe care le-ar putea avea garantarea acestor drepturi în scopul acordării lor într-un număr cît mai mic și în forme cît mai restrînse. În termeni machiavellici, a avea putere (politică) înseamnă a-l putea influența pe celălalt chiar și atunci (sau, nu-i așa?, mai ales atunci) cînd acesta nu e de acord cu intenția ta. Pentru o relație constructivă cu minoritatea, însă, e nevioe de o anumită maturitate a jocului democratic, de o diferențiere între autoritate și surogatele ei, de folosirea puterii nu de pe poziții de „cotonogar”, ci cu acceptul sau, eventual, persuadarea celuilalt. A fi, așadar, maghiar în România de azi nu-i tocmai o reverie identitară. Nu e foarte la-ndemînă să-ți găsești confortul social cînd ți se pun în cîrcă tot felul de belele și trăsături de țap ispășitor (ba că ai fluierat – imnul – în biserică, ba că nici Trianon n-ai avut, nici 1 Decembrie nu-ți place ș.a.m.d.2). Receptarea acestor atitudini ostile explică multe dintre comportamentele de grup ale comunității maghiare din România, inclusiv refluxul identitar sau fenomenul migrațional din rîndul ei.

Despre cauzele acestui reflux identitar maghiar în spațiul public românesc am mai scris, inclusiv în paginile Provinciei. Am să dau acum doar două exemple statistice legate de acest fenomen. În zilele ce-au urmat revoluției, în mai multe locuri ale orașului Tîrgu Mureș putea fi citit, cu titlu de manifest, textul următoarei note PCR găsită de revoluționari printre documentele muribundului partid:

NOTĂ
privind structura pe naționalități a populației din municipiul Tg. Mureș

– La recensămîntul din 1977 populația municipiului Tg. Mureș număra: 130 051 loc.
– din care: 46 558 români - 35,8%
81 151 maghiari - 62,4%
2342 alte naț. - 1,8%

– La 1 ianuarie 1985 populația municipiului Tg. Mureș număra: 154 904 loc.
– din care: 66 420 români - 42,9%
85 176 maghiari - 55,9%
(de fapt, 55% - n.m., M.C.)
3308 alte naț. - 1,2%
(de fapt, 2,1% - n.m., M.C.)

– Pentru ca numărul românilor în municipiul Tg. Mureș să ajungă sau chiar să depășească în următorii doi ani 50% din totalul populației este necesar să ni se aprobe încadrarea în această perioadă în unitățile socialiste din oraș a cca. 7.600 persoane de naționalitate română, socotind în medie 3 persoane de familie, respectiv 22 800 persoane, urmînd ca pînă la finele cicinalului viitor populația de naționalitate română din municipiu să prezinte cca. 58-60 din totalul populației.

Tg. Mureș, 1 noiembrie 1985


Rezultatele preliminare ale recensămîntului populației de anul acesta pentru municipiul Tîrgu Mureș3, comparativ cu cele ale recensămîntului din 1992 indică următoarele diferențe:

Anul Pop. Români Maghiari Alte Nedecl.
stabilă etnii
2002
149 577 - 75 316 - 69 804 - 4423 - 34
1992 164 445 - 75 851 - 84 448 - 4143 - 3

Comentariile sînt de prisos.

*
În interviurile realizate cu cîțiva ani în urmă cu foști deținuți politici, ei îmi mărturiseau că momentul în care devii cu adevărat „pușcăriaș politic” (formula aparținîndu-le) este acela în care te visezi pentru prima oară în zeghe. Pe undeva, desigur, într-un alt context, cred că o la fel de neplăcută revelație – cea a condiției de minoritar – a avut și preotul reformat ardelean Makkai Sándor, înainte de a fi scris, în 1937, explozivul, intrigantul și în egală măsură tragicul text Nu se poate (Nem lehet)4. De atunci, comunitatea maghiară din România a trecut prin mai multe încercări și prin cîteva momente de grație. În fața unui astfel de moment critic cred că se află ea și acum. Scăderea drastică a populației sale (conform rezultatelor preliminare ale recensămîntului, cu aproximativ 200 000 de persoane în ultimul deceniu) și perspectiva sumbră a păstrării acestei tendințe, nu pot avea, la nivel comunitar, decît efecte negative. În științele sociale, modificarea comportamentului uman atunci cînd subiecții știu că sînt observați de cercetătorii sociali este numit «efect Hawthorne». În cazul maghiarilor din România, influențarea comportamentului vine oarecum post-factum, prin luarea la cunoștință a unui proces ale cărei prime faze s-au consumat deja. Ei se află, deci, în fața unui prag psihologic care poate sau nu poate fi trecut.

Pasul următor ar fi, bineînțeles, să ne întrebăm „Ce-i de făcut?”. Din partea actualilor guvernanți, lucrurile par a fi destul de simple. Într-o coabitare parlamentară aparent liniștită cu UDMR, cu periodicele (și dozatele) atenționări sau trimiteri la acordul bilateral, cabinetul PSD nu prea își face griji în ce privește chestiunea maghiară și fetișizata imagine în exterior a acestei chestiuni. Numai că relația de „pace și pretenie” dintre PSD și UDMR, nu implică de fel o relație similară și între PSD și electoratul maghiar. Că actualii lideri ai UDMR reprezintă din ce în ce mai mult doar strict politic și tot mai puțin simbolic sau moral comunitatea maghiară, e aproape o certitudine. În plin proces de resocializare, ca să dăm un diagnostic willkymlickaian, semi-bucureștenizații lideri ai UDMR se distanțează tot mai mult de modelele celor care i-au delegat – fidelii și consecvenții alegători maghiari. Identificarea reciprocă votanți-votați tinde tot mai mult spre compromis din partea primilor. Dacă comparăm gesturile, deloc ortodoxe, făcute (și) de maghiari la ieșirea de la urne în cel de al doilea tur de scrutin al ultimelor alegeri prezidențiale (ca urmare a votului negativ dat lui Ion Iliescu) cu tot mai protocolarele zîmbete de la întîlnirile dintre domnii Năstase și Markó, vom înțelege că votanții UDMR se regăsesc tot mai puțin în gesturile politice ale reprezentanților lor și că legitimitatea și aprecierea de care se bucură conducerea UDMR în rîndul alegătorilor săi nu mai e cea de odinioară. (Ca să rămîi partener politic, chiar și pînă treci rîul, cu un partid al cărui președinte declară despre Tőkés László, adică propriu-ți președinte de onoare, că, dacă s-ar fi născut român, l-ar fi chemat Vadim Tudor, îți trebuie, totuși, o mare, o enormă doză de seninătate.)

Inconsistenței acestei relații dintre votanții și votații UDMR i se mai adaugă și importul de scindare determinat de precipitarea scenei politice din Ungaria la alegerile de anul acesta. Avem astfel o intensificare și o activare a conflictelor latente, mai vechi, din interiorul Uniunii. Grupările existente se delimitează pe criterii sau incompatibilități diverse: simpatii pentru actualii sau foștii guvernanți de la Budapesta; orientarea preponderent nostalgică sau preponderent pragmatică; priorități diferite acordate problemelor regionale; poziții nefuncțional de moralizatoare, respectiv care nu pun un accent prea mare pe acest tip de valori; tabere de tineret paralele, cu susținătorii uneia sau alteia dintre grupări etc. Acest tablou este completat de forțele civice și politice maghiare din afara UDMR și care, de regulă, se opun politicii actuale a Uniunii (vezi cazul alegerilor locale din Odorhei, Gheorgheni și din alte localități cu populație maghiară semnificativă). Nu e exclus ca, pe viitor, ponderea acestora să crească, complicînd lucrurile la următoarele alegeri.

Fragmentările din interiorul Uniunii sînt deci cunoscute și tot mai vizibile. Pe lîngă grupul de moderați mureșeni (Markó Béla, Frunda György, Borbély László), „extremiștii” din Aripă Reformistă a (ex)timișorenilor (Toró Tibor, Szilágyi Zsolt, Tőkés László) pare o alternativă tot mai apropiată de orizontul de așteaptări al electoratului maghiar. Pe lîngă acestea, mai avem și o aripă liberală, una civică, plus cîteva personalități (ca Verestóy Attila, Ráduly Robert ș.a.), care sînt mai greu de încadrat într-o grupare anume. Pînă la urmă, UDMR nu face nici ea excepție de la configurația eclectică ce caracterizează principalele partide politice din România ultimului deceniu (liberali cu lideri post-comuniști, social-democrați cu simpatii naționalist-extremiste sau naționaliști filo-ruși, cu valențe comuniste).

Dincolo de faptul că pactul PSD-UDMR „îi oblig㔠pe parlamentarii maghiari (business is business) să voteze și legi care nu prea au de a face cu spiritul democratic, liderii actuali ai UDMR lasă impresia unui compromis prea mare pentru o ofertă comunitară atît de mică. Dacă ideea unei continuității a participării UDMR la guvernare, sub diverse forme, este de susținut și, să spunem, reciproc benefică, e o nerozie, totuși, să credem că acest lucru merita făcut cu orice preț, chiar cu cel al pierderii credibilității. Criza din interiorul UDMR vine, în principal, din contradicțiile dintre managementul politic al conducerii actuale și expectațiile/nemulțumirile diferitelor grupări din interior. În fond, o problemă ce ține de gradul de compromis/radicalism în comportamentul politic al Uniunii, iar conflitul poate fi perceput și la nivel de electorat. Punctele slabe ale conducerii actuale provin, în principal, din uzura perioadei Markó, corelată cu o anume inflexibilitate în negocierea transferului de putere în interiorul Uniunii. La acestea se adaugă lipsa ofertelor (economice în primul rînd) care să micșoreze migrația în rîndul populației maghiare și să atragă generațiile tinere spre o participare mai largă și mai activă.

Soluția care să scoată Uniunea din criză actuală nu poate veni decît din interior. Actuala conducere a Uniunii dă aceleași semne de erodare, de saturație imagologică dacă vreți, în rîndul electoratului maghiar, ca și restul partidelor consacrate după 1989 în rîndul electoratului românesc (de unde și ascensiunea alternativei peremiste, singura care, practic, n-a guvernat încă). Și UDMR, ca întreaga scenă politică românească are nevoie de lideri politici și de modele noi, care să deschidă noi orizonturi acestui electorat. Există, desigur, și alternativa încremenirii în proiect, cu riscul (cunoscut foarte bine și de adversarii UDMR!) al îngropării Uniunii sub pragul celor cinci procente electorale. Înțelepciunea constă, însă, și în politică, în a te retrage la timp.

Note
1 Aceleași semnificații sociolingvistice le putem întîlni și în cazul secuiescului cozonac Kürtös. Termenul – scris întocmai în magazine din București sau pronunțat, într-o simpatică traducere fonetică, Chiurtoș colaci de către comercianții ambulanți ce bat plaja Mării Negre de la un capăt la altul – este tradus, prutenian, ca Tulnice de unii vînzători din Cluj (de parcă aceste „politici gastronomice” ar face specialitățile culinare ale altor culturi mai savuroase).
2 Ca să dau un exemplu recent, ultimul raport SRI pe tema mișcărilor sataniste menționează că acestea ajung în România pe filieră maghiară. Problema e că nu prea e de ales. Dacă Marea Neagră ne e cel mai bun vecin (asta da declarație de politică externă!), Ungaria e unicul și cel mai occidentalizat stat cu care avem graniță comună. Ceea ce implic㠖 nedorit, dar inevitabil – și importuri culturale cu grad mare de risc social. La vremea respectivă, întreg fenomenul de shopping tourism, mai toate curentele muzicale, artistice sau de modă, atît de putred-mirositoare tovarășilor de la cultură, veneau tot pe filieră ungară, plus de la sîrbi, care însă, de atunci, au dat nițel ceasul istoriei înapoi...
3 Datele preliminare ale recensămîntului de anul acesta indică tendințe similare și pentru alte localități locuite de maghiari.
4 Autorul menționează printre altele: „Pentru problematica minoritară nu poate fi găsită o soluție onorabilă, deoarece însăși categoria de minoritar este una nedemnă și sufletește imposibilă. [...] Dreptul la viață al unei minorități se justifică prin cultura sa specifică. Ruptă de cadrele sale vitale, cultura minoritară nu se poate dezvolta, iar nedezvoltîndu-se regresează, criteriile aprecierii culturale și standardele morale degradîndu-se. Destinul minoritar nu constituie o imposibilitate politică sau socială, ci una morală.”

MARIUS COSMEANU s-a născut în 1967 la Tîrgu Mureș. Este sociolog al Grupuli de Monitorizare și Analiză. (Fu)turism: strategiile migraționale ale românilor din Ungaria, Altera, 1999, 9; Antinostalgia, Sfera politicii, 2001.


2002.09.02.

articolul în format *.pdf