HADHÁZY Zsuzsa
În numele autonomiei locale - amin
Actualitate 
Omul, dacă vrea cu orice preț, poate să-și confere putere din orice: din calitatea de tată, mamă, primul născut, al doilea născut etc., din faptul că e îndrăgostit, dar și din faptul că nu e îndrăgostit, din statutul de rudă și prieten, din poziția de șef mai mare sau mai mic și așa mai departe. Cea mai ușoară sarcină îi revine evident politicianului care dispune de putere din capul locului, nu trebuie să o producă, cel mult trebuie să schimbe ici-colo ceva în natura puterii ca să poată uza – sau, în caz de nevoie, abuza – de ea în gradul cel mai intens posibil. (Ce-i drept „în caz de nevoie” apare destul de frecvent!)

Este ceva în putere ce are un efect amețitor asupra multora și produce o deformare a personalității cel puțin similară cu cea cauzată de consumul de drog sau alcool. Chiar și cei care, conform constituției lor sufletești, ar fi de altfel persoane modeste și talentate, dar cărora le lipsește înțelepciunea din urmă și adevărata dragoste față de oameni, se transformă în maniaci care urlă și bat cu pumnul în masă dacă puterea – și banii (cele două sînt, firește, strîns legate, în special în contextul central și est european, unde controlul sferei civile asupra puterii există cel mult pe hîrtie) – îi invadează viscerele.

Nu ne putem apăra de ei decît într-un singur mod: cu democrația. Care înseamnă tot mai mult exercitarea controlului civil asupra puterii de orice fel, asigurarea acestui control prin legi care nu există doar pe hîrtie, care nu au fost introduse doar pentru a garanta o imagine a statului, ci pentru satisfacerea cerințelor reale ale unei societăți, ale indivizilor dintr-o societate. Astfel, legile nu sînt doar cadrul vieții în societatea respectivă, ci în primul rînd bazele ei solide.

În măsura în care el se realizează nu mai este un necaz chiar atît de mare dacă un om nepotrivit „pic㔠într-o funcție, undeva. Pînă la urmă există peste tot în lume funcționari publici care abuzează de funcție. Sînt cei pe care o anumită conjunctură, opinia publică indusă în eroare, banii, politica zilei, poate o greșeală i-a promovat în funcția respectivă, deci – în acest caz cu siguranț㠖 și la putere. În aceste situații societatea, politica și opinia public㠖 cel puțin la case mai mari, unde există acele baze, cadre despre care am vorbit mai sus – realizează greșeala (chiar dacă nu o recunoaște) și .... acționează. Iar acțiunea este întotdeauna îndreptată împotriva celui care ocupă nemeritat funcția respectivă.

Spun... la case mari mari. În alte părți însă, posesia puterii se poate prelungi cu ani buni, și după ce s-a dovedit: deținătorul puterii nu numai, uzează de putere, ci abuzează de ea. Iar acest lucru nu se poate întîmpla decît acolo unde, pe de o parte, și ceilalți deținători ai puterii se simt cu musca pe căciulă și, pe de altă parte, cetățenii nu sînt numai obișnuiți cu minciuna, dar o și consideră naturală. Mai mult decît atît – pesemne – chiar se așteaptă să fie mințiți pentru că ei consideră că minciuna deșteaptă este esența competenței politice.

Este o logică întortocheată, dar adesea de succes, dacă ambele perspective sînt general acceptate într-o țară.

Dar chiar și în astfel de situații se găsește cîteodată soluția: ridicolul. Pentru că orice funcționar, de orice nivel, este anihilat dacă devine ridicol: este distrus în ochii celor despre care crede și știe că-i sînt supuși și este distrus și în fața celor de-o seamă cu el pentru că odată cu el și aceștia cad în ridicol.

Cînd primarul Clujului, Gheorghe Funar, a anunțat în 12 septembrie că intră în greva foamei dacă în termen de o săptămînă, guvernul nu îi desituie pe cei doi „escroci”, prefectul Vasile Soporan și subprefectul Dan Canta, jumătate din oraș a rîs. Rîde și acum și se pregătește pentru marele spectacol. Cealalaltă jumătate ori nu sesizează ridicolul, ori e indignată de situația în care a fost adus cel care de zece ani o „ocrotește” de „pericolul maghiar”. Vasile Soporan a anunțat că va asigura ajutorul medical pentru primarul grevist, iar Dan Canta a declarat că va mobiliza Direcția Sanitară în interesul sănătății lui Funar, pentru că primarul va avea nevoie de ea în închisoare. Așadar și ei au rîs. Cel puțin aparent. Pentru că nu cred că incapacitatea lor în fața unui mititel primar obișnuit ar fi motiv de bucurie. Și trebuie să ia în considerare și faptul că jumătatea care rîde, rîde și de ei. De neputința lor. Fiindcă este într-adevăr straniu. Iar întrebarea se aude tot mai tare: de ce ?

Că un primar încearcă să șantajeze guvernul, deși este ceva neobișnuit, nu este totuși o raritate. Problema este că guvernul și reprezentantul lui, prefectul, precum și poliția – deci toți cei care ar putea acționa în acest caz – au tolerat degenerarea situației în capitala Transilvaniei (nu am să vorbesc acum despre motivele pentru care acum zece ani a căzut cu tronc un primar de acest gen chiar în capitala Transilvaniei), nu au acționat atunci cînd puteau s-o facă cu ușurință, cînd era deja clar ceea ce un neurolog din Cluj, directorul Direcției Sanitare, a spus cu cîteva săptămîni în urmă: Funar este un nevropat paranoic. Asta în privința stării sănătății lui. Doar această constatare l-ar fi descalificat pentru poziția de conducător al orașului. Dar să nu uităm nici faptul că nu a fost niciodată atît de bolnav încît să nu profite de funcție pentru a-și îmbogăți familia. Chiar în interesul îmbogățirii excesive a ei. Deși legile stipulează, nu-i așa, că funcționarii orașului și familiile lor nu pot avea legături cu firme care au contracte cu primăria, este cunoscut faptul că o mare parte din lucrările contractate de primărie sînt efectuate de firme în care tînărul Funar este interesat. Ce înseamnă acest fapt? Înseamnă, de exemplu, că primăria a încheiat un contract cu firma lui pentru instalarea și întreținerea semafoarelor înmulțite ca ciupercile după ploaie, iar întreținerea unui singur semafor îi aduce peste două milioane de lei. E bună gluma, nu? Și asta cînd există oameni nevoiți să trăiască dintr-un salar de două ori mai mic și nu pentru că nu ar lucra sau nu ar fi specialiști competenți. Numai că este dificil să intri în competiție pe baza competenței cu cineva care profită ori de avantajele centralizării, ori de cele ale administrației locale în interesul acaparării puterii și a unor avantaje materiale, de fapt fără a fi preocupat nici cît negru sub unghie de orașul care i-a fost încredințat sau de interesele reale ale națiunii, a cărei protecție o declară sus și tare.

Ministrul de interne a declarat că situația funestă din Cluj trebuie rezolvată de clujeni. Astfel a recunoscut oarecum neputința guvernului față de primarul care l-a ridiculizat, că nenumăratele procese intentate împotriva lui Funar nu dau rezultate. De ce oare? A vrut să spună că toate acestea sînt nefondate? Ori stafia Caritasului bîntuie în continuare? Pricepe cine pricepe.

Prefectul județului Cluj a făcut apel la partide pentru uniune politică împotriva lui Funar. Nu e prea tîrziu? Există azi la Cluj două partide care să aibă încredere unul în celălalt? De altfel, nu este îndeajuns să te bazezi pe faptul că o mare parte a clujenilor s-a săturat de Funar. S-au săturat de mult. Totuși, partidele nu prea s-au mișcat pînă acum, numai acum cînd nu sînt doar maghiarii expuși, ci și funcționari majoritari, și asistăm nu doar la distrugerea Clujului, din punct de vedere economic și estetic, ci și la distrugerea imaginii întregii țări. Iar în afara nemulțumirii am avea nevoie și de un candidat. Cineva care să se facă, să fie făcut cunoscut pînă la alegerile viitoare, și care să cîștige încrederea clujenilor. Însă aceasta nu este o sarcină ușoară. Restul partidelor s-au trezit întotdeauna prea tîrziu la alegerile anterioare, au început prea tîrziu să caute un candidat pe care să-l promoveze. Și poate nu au fost nici destul de eficienți. Găsirea unui candidat adecvat nu a fost o încercare ușoară nici pînă acum, iar acum va fi probabil și mai grea pentru că se știe că, după această invazie a lăcustelor, îmbunătățirea situației publice din Cluj va fi o sarcină grea, că va fi greu pentru oricine să lupte cu banii și corupția de tip Funar.

Păcat că voința societății nu ajunge. Ar fi nevoie și de voință politică. Deși am putea spune azi că există această voință. Și atunci ce lipsește? Curajul? Sau capacitatea puterii, încă centralizată, în a soluționa de la centru o situație neplăcută pentru toți, în care, în numele autonomiei locale, cineva poate prăda discreționar orașul și spulbera speranța cetățenilor ca într-o bună zi să poată privi cu capul sus în ochii populației dintr-un alt oraș?

„Voi, cei care intrați...” – investitorii străini știu acest lucru și evită orașul. Ei o pot face. Este un lucru știut și de foștii prieteni și camarazi ai primarului care l-au părăsit, poate pentru că un primar deștept lasă și pe alții la ciolan, dar cel paranoic nu. Și ei evită orașul dacă pot, iar dacă nu pot îl evită măcar pe primar. Cine a rămas lîngă el? Angajații lui, pe care-i ține în mînă datorită funcției lor, dacă nu pentru altceva. Cine îl sprijină? Toți care au primit locuință, dacă nu și altceva de la el. Sau măcar o vorb㠄bun㔠prin care se spune că este superior celorlalți numai pentru faptul că s-a născut majoritar, iar ceilalți îi periclitează fără încetare existența. Este o situație schizofrenică: a te considera deasupra altora, dar a te teme de ei. Ar merita să ne gîndim la acest lucru. Păcat că cine înghite cu adevărat acest lucru (nu mă găndesc la cei care doar o spun fiindcă cunosc valoarea manipulativă a situației) nu obișnuiește să gîndească.

„Voi, cei care intrați...” noi, însă nu intrăm, nu am intrat aici. Noi, adevărații clujeni, care purtăm în suflet soarta Clujului, sîntem aici, am fost aici. Ce putem face așadar? Rîdem. Deocamdată.

HADHÁZY ZSUZSA s-a născut în 1952 la Cluj. Este ziarist liber profesionist, șef de redacție al publicației Provincia. Esseuri, publicații în presa românească de limbă maghiară.


Traducerea: KOZÁK Gyula
2002.09.02.

articolul în format *.pdf