Traian ȘTEF
Căpățîna de usturoi
A trecut mai mult de o jumătate de an de la „trimiterea” memorandumului nostru pentru construcția regională a României (asta se întîmpla la 8 decembrie 2001). Clasa politică a fost luată cam pe nepregătite atunci, iar reacțiile au fost isterice. Și parlamentarii români și cei maghiari au reacționat mai mult la propriile temeri decît la propunerea propriu-zisă. De atunci lucrurile s-au mai calmat, iar despre regionalizare se vorbește de multe ori cu sensul de necesitate. Spun mulți: așa cum vine legislația europeană peste noi, atîta timp cît aspirăm la integrarea în Uniunea Europeană, va trebui să ne adaptăm și formele administrative. Dacă nu astăzi, mîine. Reacția negativă s-a redus, după cîte mi-am dat eu seama, la a aprecia c㠄nu e momentul”, că oamenii nu sînt pregătiți. De asemenea, Liga Transilvania–Banat a preluat ideile memorandumului nostru și le duce chiar mai departe, în sens politic.

În numerele din acest an, Provincia a analizat cu precădere ideea regionalizării, discutînd inclusiv alte modele, cum e cel italian. Grupul nostru s-a constituit, însă, din dorința de a proiecta o regiune (provincie) ideală peste datele Transilvaniei. Un grup de intelectuali români și maghiari vor să creeze un model al bunei așezări în România. Noi nu vrem decît să arătăm că în Ardeal românii și maghiarii se pot înțelege foarte bine atunci cînd prevalează cultura și bunul simț, iar nu demagogia, diversiunea, visceralul. Apoi, fiecare are grijă de suspiciunile celuilalt. Are grijă să păstreze climatul de încredere, răspunzînd unor întrebări nepuse, dar presupuse, privind contextul general. În esență, practicînd dialogul sincer. Modelul nostru este, prin urmare, nu unul de acțiune politică, ci unul conceptual. De la a vedea cum se pot înțelege cel mai bine românul și ungurul (care se înțeleg foarte bine cu voia sau fără voia cuiva), pînă la abstractizarea acestei relații, pînă la configurarea unei arhitecuri a provinciei.

În acest context, e firească întrebarea „ce fel de regiune vrem” noi, românii și maghiarii împreună. Cîteva răspunsuri au fost date în dezbaterea cu același titlu din numărul anterior, 6-7, al Provinciei. Deși acolo apărea ca necesar efortul de conceptualizare (și este necesar), reflecția mea, a unuia care se întîlnește și discută zilnic cu maghiari, privește faptul cotidian, comun. Cum să facem, deci, să ne simțim cu toții bine aici, în România, în Transilvania, în Crișana, în Bihor, în Oradea, în Săcuieni etc.? (Aceste toponime pot fi înlocuite cu altele din țară, ca și naționalitățile.)

Așa cum s-a apreciat adesea în Provincia, pe cîmpul Transilvaniei există o rivalitate între „două patrii centralizate și centralizatoare” (Molnar Gusztav). Din partea politicienilor din Ungaria se exprimă ideea „reîntregirii naționale fără schimbare de frontiere”, iar de partea politicienilor români se vădește orgoliul puterii dat de majoritate, materializat în acordarea unor drepturi la limita jumătăților de măsură și după bunul plac, și teama pierderii teritoriului ardelean. În aceste condiții, problema mea, ca român, este cum să-l fac pe ungurul de lîngă mine să se simtă acasă, pentru că pentru el acasă înseamnă aici, chiar dacă este o casă mai puțin confortabilă. Se spune, însă, adesea: asta nu e treaba ta, fiecare cu a mă-sii. Adică mi se reproduce expresia mentalității totalitare după care sînt alții care gîndesc și iau hotărîri, iar eu nu trebuie să-mi bat capul cu lucruri care nu mă afectează direct. Tocmai aici este problema, însă: tot ce se întîmplă în jurul nostru ne afectează direct, inclusiv starea de spirit a vecinului, și noi trebuie să gîndim și să ne concepem existența iar datoria guvernanților este de a legifera și a urma voința noastră. Asta este definiția democrației. Iar în cazul în care statul îi impune direct sau prin subterfugii unei colectivități un alt mod de a fi decît cel definit de tradițiile ei și de voința membrilor ei, înseamnă că acel stat nu este democrat.

Reluînd ideea de mai sus în alți termeni, Bucureștiul, în calitate de capitală politică nu vrea să cedeze din prerogative, iar Budapesta, în calitate de capitală culturală, vrea să-și întărească prerogativele, chiar să le extindă. Dacă eu discut cu vecinul meu problema asta și-l întreb cum ar fi mai bine, îmi răspunde: cel mai bine e aici, la Oradea, dar dac-ar fi viața măcar ca-n Ungaria. Dacă-l întreb cine e vinovat că viața lui sau a noastră nu e ca-n Ungaria, îmi răspunde: guvernanții, și români și unguri (el știe că UDMR este, și a mai fost, partid de guvernămînt). Și e supărat că viața lui nu e ca-n Ungaria pentru că muncește chiar mai mult decît ungurul din Ungaria, dar tot acela trăiește mai bine. Problema noastră, a amîndurora, este cum să facem să ne fie mai bine aici. Și soluția pe care am găsit-o noi, împreună, fără frică de unii sau de alții, este că, în primul rînd, am avea nevoie de mai multă libertate în relație cu statul. În termeni mai filozofici, asta înseamnă descentralizare, subsidiaritate. Același sens îl are memorandumul privind construcția regională a României. Noi știm că acest fel de descentralizare ar aduce și pentru ceilalți din țară mai mult bine. Regiunile din Vestul României ar putea-o lua înainte, dar vagoanele tot după locomotivă ar merge, nu ar fi descățate. Altfel, ies din depou din cînd în cînd, doar ca să nu ruginească, să mai fie unse. Concluzia mea și a vecinului ungur este că ne-ar fi cu atît mai bine cu cît s-ar amesteca mai puțin Capitalele în treburile noastre, lăsîndu-ne să ne conducem singuri afacerile comune iar Capitalele să se ocupe de politica lor înaltă. Mă mai întreabă vecinul ungur: dar tu cum ai face cu proprietățile, cu școlile, cu justiția. Simplu, zic, și se luminează vecinul ungur: fiecare cu limba lui și cu avutul lui. Nu e o discuție complezentă, între amici, ci pur și simplu sînt convins, de exemplu, că dacă spitalele din Oradea care au aparținut bisericilor ar reintra în proprietatea lor, administrarea actului medical ar fi în cîștig, ca și cetățenii orașului. Pentru simplul fapt că aceste spitale ar avea un stăpîn și apoi pentru că acel stăpîn nu este unul hrăpăreț, urmărind neapărat cîștigul imediat.

În ce privește forma construcției, în care să intre teritoriile și națiunile din hotarul României, discuția noastră pornește de la formele naturale, ideea venindu-ne de la Smaranda Enache și Al. Cistelecan. Deci, cum să fie România: ca o varză, ca o ceapă, sau ca o căpățînă de usturoi? Și varza și ceapa au conotații peiorative. Dacă zici: ca o varză, înseamnă că e o amestecătură, dacă zici: ca o ceapă, înseamnă că unii rău-voitori pot adăuga „degerată”, apoi e tot un fel de centralism, cu miezul mai dulce protejat de foi. Deci, cea mai potrivită imagine ar fi a căpățînii de usturoi, cu cățeii mai mici sau mai mari, de la centru sau de la exterior înveliți în aceeași coajă, alimentîndu-se din același pămînt, prin aceleași rădăcini. La fel și etniile sau națiunile într-o regiune, regiuni care nu ar fi construite după principii etnice. Dar pentru că, în general, etniile sînt dispersate (cu excepțiile cunoscute – Covasna și Harghita) libertățile lor merg de la cele individuale pînă la cele colective, care devin firești în situația guvernărilor locale și nu expresia unor discriminări pozitive.

În această situație, a discuta despre patria-mamă, sau despre patria-regiune e speculație pură. Patria e acolo unde-ți simți rădăcinile și unde te simți bine. Evident, într-o construcție regională, cînd magnetul și presiunile nu trag și nu apasă mereu (dar atunci există o entitate omogenă care li se poate mai eficient opune, ajungînd ca aceiași poli să îndepărteze, nu să sudeze) locul, cu zeii lui (tradiții, istorie, prezent) într-o libertate și o bunăstare pe care singur ți le creezi, are mai degrabă atribuțiile patriei. Dar poate că și patria, mai ales în timpurile moderne, este ca o mamă care te ține la sîn pînă înveți să umbi și să vorbești…

TRAIAN ȘTEF s-a născut în 1954 la Brădet, jud. Bihor. Este redactor la revista Familia. Despre mistificare. Eseuri, Oradea, 1997.


2002.10.02.

articolul în format *.pdf